Diferenţa între Big Pharma şi Big Berceni

Isabella e o vacă.  

Nu arunc vorbe de ocară, făptura despre care scriu este o blândă reprezentantă a subramurii bovidelor. Are şi un foarte interesant nume de familie, Bos Taurus, ales cu vădită acurateţe misogină, fără îndoială pentru a demonstra că tovarăşul de viaţă al candidei făpturi, capul familiei adică, nu este, cum s-ar putea crede, un bou. Isabella este mereu bine dispusă, calmă şi veselă. Pe înserat, părăseşte islazul cu un aer împlinit şi relaxat, oprindu-se uneori minute în şir în mijlocul şoselei pentru a adulmeca aerul fierbinte al câmpiei. Ideea că în spatele ei se formează o lungă coadă de maşini nu o afectează nici cât negru sub unghie. Dacă o întrebi de sănătate, te priveşte cu ochi mari, miraţi şi umezi, scutură din cap, dar nu se urneşte. Va porni când va crede ea de cuviinţă, legănându-şi preaplinul ugerelor. Nimeni nu se supără, toţi zâmbesc cald prin parbriz.

Tributară unei genetici a blândeţii, Isabella nu face rău nimănui şi nu s-ar gândi vreodată că undeva în lume cineva o vrea mutată în istorie. Nu are de unde să ştie că o mulţime furioasă îi mai pune o pereche de coarne pe lângă cele dăruite de natură. De aproape zece milenii, se lasă mulsă, trasă de funie, mânată la păşune când abia se crapă de ziuă, îndură soarele, gerul, uneori acceptă să fie mângâiată atunci când un suflet milostiv uită că are în faţă doar o simplă vacă. Acum ea şi zecile de milioane de exemplare din rasa ei sunt ameninţate cu neantul. Laptele ei a hrănit generaţii de copii, carnea ei a fost sfârtecată şi aruncată pe grătare, pielea ei a fost pusă pe băţ şi apoi transformată în încălţări, iar când se simţeau sătui şi fericiţi, unii oameni o înjugau ca să le are câmpurile. În curând, laptele ei sănătos – cât şi dacă va mai fi – se va mai găsi doar în locuri dosnice, vândut pe ascuns, aşa cum am văzut de curând în spatele faimosului „supermarket” socialist Big Berceni. Nu reiau motivele pentru care creşterea docilei făpturi va fi interzisă. Povestea este de un desăvârşit absurd. Ignoranţa  unora dintre militanţii pentru o lume curată mă lasă rece, fiindcă, în opinia mea, nu are leac. Un singur lucru mă întristează: când laptele proaspăt şi carnea vor fi înlocuite cu surogate vegetale, îndoite din belşug cu chimicale, drumul spre Big Berceni va fi înlocuit cu unul spre Big Pharma. Nu ştiu dacă  băieţii şi fetele care împrăştie laptele pe podeaua magazinelor europene sau îl aruncă pe tablourile unor maeştri ai picturii renascentiste înţeleg ceva din povestea asta, manifestările lor fiind profund antidemocratice. Nimeni nu îi opreşte să se hrănească aşa cum vor, dar nu îi pot obliga, prin violenţă, şi pe alţii să facă la fel.

De fapt, în acest caz, nu ce băgăm în gură este problema – evoluţia biologică a omului îl va conduce, poate, la un alt mod de hrănire –, ci ceea ce le iese unora prin aceeaşi deschidere situată în partea de jos a feţei. Vorbele fără noimă, fără o minimă documentare, fără aprofundarea unor teorii sau studii, aruncate la nimereală, cu scrâşnete din dinţi, urlete şi ameninţări sunt de netolerat. Am fost de acord cu cei care militau pentru interzicerea confecţionării hainelor din blănuri naturale, deşi stropitul cu cerneală sau vopsea nu e tocmai calea justă, însă aici este vorba despre cu totul altceva. Dacă tot trebuie să mai punem o haină pe noi, în iarna care vine, aceasta nu trebuie neapărat să fie din blană. Sigur, nici friptura, nici brânzeturile, nici pantofii din piele naturală nu sunt un „must”. Putem trăi şi cu frunze, cu condiţia să nu fie tăiate la câini de cei care emit asemenea teorii. S-ar putea, în curând, să avem nevoie de vite de jug, având în vedere că aceloraşi personaje nici tractoarele nu le sunt pe plac fiindcă, ce să vezi, funcţionează cu motorină. Numai că frunzele astea pe care ni le îndeasă pe gât se cultivă cumva, şi nu cu sapa. Nu poţi hrăni opt sau nouă miliarde de oameni râcâind cu hârleţul milioane de hectare.

Până atunci, Isabella îşi va vedea de treabă, în colţul ei uitat de lume, hrănind încă o generaţie de copii, cuminte şi nepăsătoare la urgiile ce vor veni, până când va fi chemată să se odihnească lângă strămoşii ei, fără de care nici măcar cei care o vor ştearsă de pe faţa pământului cu suratele ei cu tot nu ar fi avut o copilărie fericită. (Dragoş CIOCĂZAN)