Diete metafizice

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în plină epocă a marilor exploratori, temerari a căror dorinţă de aventură ne-a ajutat să cunoaştem, în mod ştiinţific, părţile cele mai ascunse ale planetei, toată lumea civilizată asculta cu gura căscată poveştile despre triburile de canibali din ţinuturi a căror existenţă părea ireală. Canibalismul ca paradigmă gastronomică, iată ceva greu de încuviinţat. Cum adică, un om să mănânce alt om, fript, asezonat cu sare şi piper, şi garnisit cu niscaiva legume? Hai să zicem, o bârfă, o delaţiune, un autodafe, o simplă pâră, încercarea de a lua pe nedrept locul cuiva, sigur, se poate, astea sunt simple mâncătorii, ceva ce ţine de firea păcătoasă a omului civilizat, dar chiar să-ţi faci semenii tocană, friptură sau ciulama, nu, asta nu, ferească sfântul. S-a mers atât de departe cu pudibonderia, încât cineva scornise o idee năstruşnică: dacă, dintr-o condamnabilă eroare, îţi rodeai o unghie şi o înghiţeai, sau dacă îţi aluneca pe gât un dinte alungat din gingia personală de o igienă precară, erai fără doar şi poate autorul unui act de autocanibalism, fiindcă devorai părţi ale propriului trup. Anii au trecut, canibalii au dispărut – cel puţin asta susţin statisticile şi imaginile satelitare –, dar ceva din acea meteahnă a rămas blocat în labirintul spiralat al ADN-ului uman, până în zilele noastre. Între raţiune şi făcăleţ persistă o legătură de sorginte neanderthaliană, o punte sinistră între ceea ce am fost şi ceea ce nu am reuşit să devenim ca specie înzestrată cu darul gândirii. Şi nu mai este vorba despre consumul individual de fleici de carne umană, ci de o autocanibalizare culturală observată încă din secolele trecute.

Nietzsche a fost primul care a afirmat că civilizaţiile decad atunci când îşi pierd valorile autentice şi trăiesc din reflexe lipsite de conţinut vital. El considera că o cultură care se hrăneşte cu propria glorie apusă şi refuză să creeze noi valori se autodevorează. „Omenirea preferă să vrea nimicul decât să nu vrea nimic altceva”. Nu mai este nevoie de războaie, invazii extraterestre, molime sau cataclisme naturale pentru a anihila o cultură, aceasta din urmă se poate autodistruge prin ignoranţă, lene spirituală şi non-creativitate. Sună cunoscut. Mai târziu, Foucault ne va dezvălui cum societăţile moderne transformă indivizii în agenţi ai propriei supuneri. Astfel, aneantizarea nu mai este impusă din exterior, de forţe potrivnice, ci este „înghiţită” şi asimilată visceral de individ printr-o înşelătoare formă de autocanibalism psihologic. Un asasinat pus la cale cu răbdare pedagogică şi cu tenacitate. Autodistrugerea are loc la nivel metafizic, nelăsând loc de reinterpretări ale dietei. Civilizaţia este, de ceva vreme, într-un lent, dar de neoprit proces de autodizolvare. Gândim prea puţin din lipsă de timp, simţim prea puţin şi ne consumăm din interior spre exterior, punând în pericol pojghiţa subţire care face distincţia între canibalul clasic şi autocanibalul modern. Hiperrealitatea a creat deja, deşi pare greu de admis, o mulţime de avataruri şi simulacre suficiente pentru realizarea unei depline goliri de sens, inaugurând, conform lui Baudrillard, epoca autocanibalizării prin exagerare, falsificare, mituri înşelătoare, propagandă. Grav este faptul că, din păcate, ceea ce obişnuiam să numim cultură – adică acel fenomen bazat pe informaţie verificată, creativitate, adevăr, inventivitate, pasiunea arzătoare a iscodirii, ştiinţă, credinţă (de ce nu?), valori identificabile şi cuantificabile – nu mai face parte din meniul metafizic obligatoriu asociat cu ideea de civilizaţie. Prezentul e prea scump, viitorul e confuz, dar plin de virtuţi nebănuite. Trecutul? O poveste din care nu avem ce învăţa: nimic din ceea ce vedem astăzi în jur nu mai corespunde cu vechile cutume culturale. Totul porneşte de la dispariţia gândirii critice şi a autoanalizei. Oamenii motivaţi, care caută argumente înainte de a deschide gura sau de a scrie ceva sunt o ameninţare. Ne hrănim cu idea falsă că încă suntem buricul pământului, cea mai bună dintre lumile Universului. Şi ne culcăm pe o ureche în timp ce realitatea ne contrazice violent. Oricine se abate de la acest traseu e suspect. Meniul este din ce în ce mai aspectuos, dar nu are niciun gust, e fad, sălciu, anost. Şi totuşi, înghiţim cu noduri şi mergem înainte pe drumul spre deplina superficialitate. Iar desertul lipseşte cu desăvârşire. Poate doar nişte aplauze anemice pe reţelele de socializare şi, mai rar, câteva comentarii pe tonul sarcastic al nuntaşului nemulţumit că a mâncat prea puţin, deşi nu s-a zgârcit la dar. (Dragoş CIOCĂZAN)