Dialectica lichelelor

Nu îmi place să rătăcesc printre definiţii, să despic firul în patru sau să inventez pudibonderii acolo unde nu e cazul. Adevărul trebuie spus tăios sau cu blândeţe, după caz, dar niciodată ascuns sub farduri ţipătoare sau, mai rău, sucit şi aruncat sub preş, în funcţie de cum adie vântul. O bună prietenă îmi spune că încă mai crede în oameni, pentru că aceştia se oglindesc unii în ceilalţi, se nasc buni, dar mediul social îi separă, îi diferenţiază în false categorii bazate pe criterii strâmbe care conduc la alienare. Adică, pe baza unui comportament mimetic prezumat, orice om cu suflet sănătos ar trebui să răspundă celui care i se adresează cu aceeaşi sinceritate şi iubire de aproape.
Aceasta ar fi dialectica naturală: arta de a ajunge la adevăr prin dialog. Numai că nu se întâmplă aşa. Există o logică a răului adoptată de lichele. Un fel de confrerie a autosuficienţei şi mediocrităţii, extrem de activă, vocală şi agresivă. Aceste personaje apar, trăiesc şi funcţionează antidialectic. Puşlamaua şmecheră care se strecoară nevăzută printre fisurile mecanismelor igienei intelectuale nu se mulţumeşte cu puţin. Nu e suficient să arate cu degetul, să învenineze, să murdărească. Ea are nevoie de spaţii ample în care să vitupereze. De cele mai multe ori, manifestă un comportament uituc. Cu o seninătate prost simulată, aşezaţi comod, picior peste picior, în fotoliu, cu privirea furişată spre tavan, precum şcolarul care nu şi-a făcut temele, critică violent epoci istorice al căror stâlp, totuşi, au fost. Şi nu au dus-o prea rău nici „după”,
s-au descurcat, au dat din coate, au primit sinecuri şi cadouri pentru măiestria înjurăturilor propagate la comandă în spaţiul public.
Amnezia, însă, se vindecă brusc când e vorba despre felia din tort pe care urmează să o primească. E înghesuială mare, iar linguriţele nu sunt niciodată suficiente. Cei mai tineri şi mai vânjoşi, autodeclaraţi „de tip nou/antisistem”, se înfruptă şi mai abitir, mai ales din postura de neofiţi în branşa vânătorilor de profit. Ei au înţeles mai lesne decât ceilalţi că nu au timp de pierdut şi că politica nu e nimic altceva decât o sanie care alunecă pe o pârtie cu o singură direcţie: cămara cu bunătăţi a statului. Aici, mă despart de buna mea prietenă. Nu pot crede în oameni, decât în măsura în care polemica se poartă în logica dialogului, singurul scop al acestuia fiind revelarea adevărului gol-goluţ, neafectat de porniri viscerale. (Dragoş CIOCĂZAN)