Despre prietenie.

• Prietenul sigur se cunoaşte într-o împrejurare nesigură, (Cicero)• Cât timp vei fi fericit, vei avea mulţi prieteni (Ovidiu) • La ce bun atâţia prieteni? Unul singur e de ajuns, dacă ne iubeşte. (fabulistul Florian). • Nici atunci când la poarta fiecăruia va curge o fântână de argint, oamenii nu vor înceta să aibă nevoie unii de alţii.

Fericiţi sunt aceia care au prieteni! Dar ce înseamnă prieten? „Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere, ataşament şi stimă reciprocă, pe idei sau principii comune”. Persoane, familii, comunităţi, localităţi, regiuni, state, toate au nevoie de prieteni! Şi mi-e teamă că ne apropiem sau chiar ne aflăm într-un deşert de omenie, că în fiecare zi delegăm tehnologiei inclusiv sentimentele.

Am impresia că am uitat că prieten adevărat este cel care te sfătuieşte spre bine, iar nu acela care îţi lăudă nebuniile şi că un prieten în satul meu valorează mai mult decât şaisprezece fraţi influenţi la curte; e drept, mă refer la înţelepciunea populară, înţelepciune care ea însăşi ne-a fost prieten peste veacuri, atâta vreme cât am înţeles că prietenul la nevoie se cunoaşte, dar şi că singurul mod de a avea prieteni este de a fi tu însuţi un bun prieten.

Poate doar mie mi se pare! Însă ascult şi văd. Vorbesc cu tineri şi le povestesc despre prietenii mei, despre gesturile noastre, despre faptul că putem relua discuţii întrerupte acum mulţi ani, că nu ne-au obosit sentimentele că, în chiar situaţia în care nu ne-am văzut de mult, ştim despre familiile noastre, despre părinţi, despre copii, că nu avem nicio reţinere să ne spunem supărările sau bucuriile mai rare. Şi ei se miră. Pentru că relaţiile lor de prietenie se aprind şi se sting ca nişte vreascuri uscate, care doar te ajută să faci un foc mic, cât să te dezmorţeşti, nu să te încălzeşti. Noi am trăit bucuria căldurii adevărate.

Ecrane mai mici sau mai mari, abrevieri care de care mai ciudate, emoticoane simple sau mai sofisticate ţin locul unei strângeri de mână, ştergerii unei lacrimi, unei mângâieri, unei îmbrăţişări unui sărut pe obraz, înlocuiesc plonjarea într-un spaţiu de siguranţă, de certitudine, de încredere, înlocuiesc dialogul din priviri, adică ceea ce mai vârstnicii au cunoscut în existenţa lor. De ce se întâmplă aşa? De ce nu mai este prietenia una dintre valorile omului de azi? Pentru că tehnologia ne aduce aproape (!) fără să ne mai mişcăm, fără să facem efortul de a ne bucura de privirea, zâmbetul prietenului în carne şi oase? Deşi nu-mi place, raţional pot să înţeleg până la un punct această aproape-departe! Dar care va fi următorul pas? Toţi am fost foarte supăraţi şi chiar am invocat prieteniile când am fost obligaţi să stăm în casă. Am pretins că dorim să ne vedem familiile, prietenii, colegii. Îi vedem? Acum când (încă)  nu ne obligă nimeni să stăm în casă. Ce-am făcut cu prietenia?

Ştiţi, un cerc de prieteni nu se face cu compasul! (Mioara VERGU-IORDACHE)