Den Bucureşti. Mofturi şi delicatese

Dacă ajungi, din întâmplare, pe una dintre străzile vechi ale Bucureştilor nu trebuie decât să închizi ochii. Zvonuri de flaşnetă, pocnet de castane coapte care îşi dau sufletul pe paturi de jar, strigăte de bragagii, cântece de ursari veniţi de departe, miros de ziduri umede, cvas, cafea şi gogoşi aurii, toate te vor asalta. E vechiul oraş, cel mereu viu, prins între cărămizi jilave şi stâlpi din lemn, unşi cu catran. Poveştile nu dispar odată cu oamenii care le-au trăit. Există o memorie a oraşelor care şi-au trăit intens istoria, iar Bucureştii sunt unul dintre acestea. În ciuda opiniei că este un oraş mai degrabă nou, secolele de istorie l-au modelat şi amprentat, prelungindu-se până în zilele noastre. Chiar şi cei mai tineri locuitori ai săi folosesc toponimia veche a străzilor, restaurantelor, teraselor, teatrelor, parcurilor, drept dovadă a unei netăgăduite legături cu trecutul. De aici, o luptă a contrariilor având ca rezultat farmecul eclectic al ambientului urban materializat în amestecul de vechi şi nou: clădiri înalte din oţel şi sticlă, alături de splendori arhitecturale art-nouveau sau belle-epoque, restaurante luxoase oglindindu-se arogant în vitrina celei mai umile gogoşerii, hypermarket-uri trasate geometric acoperind cu umbra lor sfioase băcănii şi prăvălii de cartier. Bucureştii sunt o urbe a moftului caragialesc, dublat de pofta mic-burgheză pentru fineţuri şi delicatese, deloc dispusă să-şi schimbe aerul cosmopolit în care şi-a învelit întotdeauna, cu pudoare, cupolele bizantine, bazarele, oboarele, mahalalele şi străzile pietruite cu bolovani de râu. Un oraş de azi care trăieşte prin ieri. O aşezare care nu se poate asemui cu nimic.
Într-o clipă de răgaz, faceţi câţiva paşi pe uliţele asfaltate şi ascultaţi cu atenţie. Cu puţin noroc, glasuri de coşari şi izuri de covrig copt vă vor face să vedeţi cu alţi ochi lucrurile ascunse dincolo de realitate.
(Dragoş CIOCĂZAN)