den Bucureşci. La Banditu’

Trecuseră câţiva ani de la încheierea Primului Război Mondial. Apucând pe drumul Bercenilor, lăsând în urmă Mandravela, nimereai, cu puţin noroc, fugărit de câini fără stăpân ascunşi printre tufele de buruieni cât statul de om, în mahalaua Apărătorii Patriei, un teren împărţit cu mărinimie în loturi măricele dăruite invalizilor de război pentru a-şi dura case şi gospodării. Grav rănit la picior şi abia întors de pe front, unul dintre combatanţi primeşte un teren de cinci hectare pe care îl va folosi pentru a-şi hrăni numeroasa familie. În 1934, fiul său, Ion Lăzărescu, are ideea ridicării unei cârciumi a cărei faimă va trece, în mai puţin de un an, hotarele cartierului, devenind unul dintre cele mai frecventate locuri ale Bucureştilor interbelici. Şi astăzi, cei mai bătrâni povestesc încă despre renumita locantă.
Loc de închinare a ulcioarelor umplute până la buză, învăluit în vălătucii înecăcioşi ai grătarelor cu patricieni, mititei, scăricică şi alte cărnuri fripte aruncate peste străchini mari cu iahnii aburinde, cârciuma La Banditu’ nu era un simplu loc de servit masa pentru zarzavagiii veniţi să-şi vândă marfa pe tarabele pieţelor capitalei, ci şi tărâmul şuţilor, tâlharilor şi puşlamalelor care trăgeau cu ochiul la pungile grase ale negustorilor opriţi la un pahar de vorbă sub rogojinile răcoroase. Şi totuşi, nimeni nu ocolea acest ultim loc de popas înainte de a se aventura în praful fierbinte al câmpiei.
În 1948, localul va fi naţionalizat şi transformat în bibliotecă publică, apoi demolat. La sfârşitul anilor ’90, după un nesfârşit şir de procese cu Primăria Sectorului 4, terenul este retrocedat deţinătorilor unor drepturi litigioase, care ar fi dorit să construiască acolo un cartier de vile. Astăzi, terenul a ajuns un loc viran cu faimă îndoielnică, ascuzând sub straturi groase de praf faima unui loc odinioară plin de viaţă. Se spune că în serile de vară, dacă ciuleşti bine urechile, poţi auzi clinchet de pahare, glasuri vesele şi zvon de cărbuni jăruiţi. (Dragoş CIOCĂZAN)