Zilele trecute, pe o vreme câinoasă, rece şi ploioasă, tot butonând telecomanda nimeresc pe un faimos canal de filme. Pe ecran curge un generic fastuos, muzică plăcută, cu accente eroice pe alocuri, casting promiţător. Trag fotoliul mai aproape, mă ghemuiesc confortabil, chem şi pisica să-mi şadă în poală, îmi torn ceai fierbinte, desfac punga cu sticksuri şi sunt numai ochi şi urechi. Povestea râură vioi printre dunele unui deşert fierbinte, cu nisip roşiatic, unduitor, potrivit de vânt în dune amăgitoare. O scenă de vânătoare cu şoimi. Emirul, tânăr şi chipeş şef al unui stătuleţ din Orient, stă de vorbă cu reprezentanţii unei corporaţii petroliere, spilcuţii, cu grumazurile încinse de cravate jilave de atâta năduf. Descendentul lui Mahomed îi priveşte amuzat, sigur pe el: ştie că sub augustele sale tălpi bolborosesc miliarde de barili de petrol pe care a promis să îl vândă Europei prin consorţiul ai cărui emisari se gudură acum, întrecându-se în laude şi osanale. O întreagă campanie se derulează de trei ani în presa din Apus, preamărind realizările tânărului emir: cât de reformator e el, cum dă el legi pentru emanciparea femeilor, cum face el şcoli, autostrăzi, locuinţe şi spitale moderne, cât de originală şi liberală e gândirea lui despre viitor, cum spulberă el toate barajele dintre civilizaţii, cât de hotărâtă este Alteţa Sa să occidentalizeze emiratul. Un zeu în viaţă, un titan al libertăţii.
Urmează câteva scene mai aride, despre negocieri şi strategii geopolitice şi economice apoi, buf!, lovitură de teatru: prinţul a semnat cu China contractul de exploatare şi livrare a preţioasei resurse. La numai cincisprezece minute de la anunţarea veştii, începe circul, totul se suceşte antonimic. Omul a devenit brusc, în câteva minute, „un dictator sângeros care îşi oprimă poporul, o marionetă a bolşevicilor chinezi, un şacal însetat de sânge, un fundamentalist care doarme cu bombe sub pernă, o ameninţare pentru lumea liberă, un călău al femeilor musulmane, un satrap dement”. Să fie doar foamea de resurse, doar politică pură? Nu ştiu de ce, dar mie îmi sună cunoscut. Şi nu e un simplu déjà-vu şi nici un clişeu, ci o strategie generată de perspectiva precarităţii resurselor, un mod dezgustător de a face politică, tipic globalizării. O siluire a suveranităţii şi o insultă la adresa libertăţii. Fără a aştepta previzibilul final, sting televizorul şi privesc pe geam. Totuşi, ploaia e parcă mai curată.
(Dragoş CIOCĂZAN)