Decembrie, ultimul bal

Orice motor cu intense arderi interne se opreşte atunci când se termină combustibilul. Şi nu întotdeauna există posibilitatea realimentării, însă poţi încerca să-l reporneşti folosind canistra cu idei de rezervă. Alternativa constă în căutarea unui cal alb, înaripat, în şaua căruia să urci şi să-ţi continui cursa glorioasă către, vorba cuiva, cele mai înalte culmi, asta dacă nu cumva jăraticul necesar impulsionării bravului patruped e stins şi n-a mai rămas din el decât un roi de scântei firave şi reci. În cazul în care ambele variante dau greş, nu-ţi mai rămâne decât recunoaşterea eşecului. Asta ar însemna, în primul rând, să ai simţul realităţii, să dai dovadă de înţelepciune şi să accepţi cu inima deschisă că vremea ta a trecut, că începe o nouă eră, că trebuie să laşi locul cuiva mai bine pregătit. De obicei, asta nu se întâmplă. De cele mai multe ori, se sting luminile în palat şi acesta rămâne, pentru scurtă vreme, pustiu. Iar când se aprind din nou, au altă strălucire. Sub candelabrele uriaşe au loc alte baluri, cu alte personaje la fel de pestriţe şi de dornice să intre în graţiile noului castelan. O cultură de microbi oportunişti pentru care nu s-a inventat încă un microscop atât de performant încât să le dezvăluie adevărata înfăţişare. Se grăbesc să îi umple canistrele cu benzină sau să întărâte jarul din sobe, pregătindu-i deja ieşirea din scenă. Încă de la primul pas de dans se gândesc cum va fi ultimul. E important cum ieşi pe uşă şi, mai ales, pe care uşă. Când înălţimea funcţiei nu e salvată de înălţimea fizică, a staturii, şi pe deasupra, e trădată de micimea caracterului, ceea ce laşi în urmă te poate scoate din manualul de istorie fiindcă pur şi simplu nu ai ştiut să faci diferenţa între a fi staroste şi a fi vătaf. Apetitul pentru opulenţă, aroganţa, arivismul, întreţinerea urii, abilitatea de a aluneca printre meandrele ideologice sunt calităţi care îţi pot asigura succesul, dar nu şi eficienţa ca lider. Cu atât mai puţin nemurirea. Pe urmă, sunt gesturile sau vorbele acelea mărunte, a căror semnificaţie poate părea neimportantă, dar te-au definit cu vârf şi îndesat: pardesiul aruncat pe capotă, trântirea nervoasă a portierei, salutarea cu spatele a liderului unui stat vecin, „ghinion!”, „nişte penali”, „stat eşuat”. Şi poate toate astea n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi rămas ceva în urmă, în afară de vrajbă şi de abilitatea ascunderii unui evident handicap de comunicare.

Există o dialectică de tip „un pas înainte, doi înapoi” al cărei rezultat este un ciudat fanatism al prostiei. Sau, poate, o încremenire în mediocritate, un festin al incoerenţelor de tot felul, o bâlbâială propagandistică, o nostalgie a puterii. Totalul de sub linie e subunitar, ba chiar dă cu minus pe ici, pe colo, dar asta n-a fost şi nu e un obstacol în calea risipei, nu, nu are legătură cu avioanele cu jacuzzi sau cu buda digitală împopoţonată cu leduri sclipitoare şi butoane de tot felul. Şi nici cu secretizarea fanteziilor împărăteşti, cu largul concurs atât al fanilor, cât şi al adversarilor încântaţi, în egală măsură, de prăpădul financiar cauzat de terenurile pentru sporturi nobile, de expediţiile lipsite de sens în ţări exotice sau de reşedinţa de pensionar, aceasta din urmă binemeritată după un deceniu de bătut câmpii. Pentru a rămâne veşnic viu, protagonistul ar putea încerca o soluţie taxidermică, numai că nu avem încă un mausoleu pregătit pentru asta, iar, pe de altă parte, ştiinţa ne spune că mecanismele nu pot fi împăiate. Costurile n-ar fi o problemă, la câţi bani s-au dus pe apa sâmbetei, câteva milioane aproape că n-ar mai conta. În general – şi conform unor izvoare istorice greu de contrazis –, mediocritatea vine la pachet cu o nevoie uriaşă de exhibare şi cu dorinţa de a rămâne, pentru vecie, în tezaurul cultural al omenirii. Minus-valoarea ca reper al frustrării că alţii au fost în stare să fure mai mult. E greu să plonjezi direct în anonimat după ce ai căzut de pe tronul aurit, deşi, judecând după ce laşi în urmă, nu ar trebui să-ţi pese. Orice poveste are un final, nu întotdeauna fericit, e o problemă de adaptare. S-au stins luminile în palat şi împăratul va ieşi pe uşa din dos, singur şi cam trist, acum, într-un decembrie rece şi incert. Nu mai rămâne decât ca altcineva să le aprindă, sperăm, în restul împărăţiei. (Dragoş CIOCĂZAN)