De la Zilele Babei Dochia la Bunavestire

Legenda spune că Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miazăzi, spre căldură. Şi ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleştii sale, ştiind că acestea sunt „mai rele decât diavolul” şi o să gonească caii de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, îngheţat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moşi să-i încalece şi a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele afurisite mânau caii de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare şi viscol – prăpăd, nu alta, iar moşii, mai blânzi şi mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moşul Alexe i-a dat de urmă, şi împreună cu ceilalţi moşi, au pornit să-l prindă pentru a-l obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu. Şi-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietăţile lui s-a trezit la viaţă. „Şi de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai straşnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader şi de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu şi de la Alexe – nouă zile până la Bunavestire”. (Marcel Olinescu – „Mitologia românească”).

Mărţişorul reprezintă o tradiţie românească ce datează din cele mai vechi timpuri. Firele – de lână, de aţă, de mătase – alb şi roşu sunt împletite împreună. Odinioară, de ele se atârna un ban de aur sau de argint, a cărui strălucire evoca lumina soarelui. Simbolistica mărţişorului cunoaşte diverse interpretări, cea mai răspândită fiind bazată pe faptul că, în folclorul nostru, anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara este roşie, vara este verde, toamna este neagră, iar iarna este reprezentată prin culoarea albă. A dărui mărţişoare este un gest de dragoste, prietenie, respect şi apreciere. De la români şi aromâni, obiceiul mărţişorului a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei. Acest simbol al primăverii şi al revenirii la viaţă este purtat la vedere o săptămână sau două. El aduce optimism şi credinţă.

Zilele Babei Dochia (1-9 martie). Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră cu semnificaţii magice, des întâlnită în vechiul calendar lunar carpatin. Sărbătoarea Dochiei deschide în spiritualitatea populară, şirul unor bogate manifestări ce sunt departajate de câte 9 zile (Mucenicii, Alexiile, Blagoveştenia). Vremea capricioasă din această perioadă este pusă pe seama caracterului Babei Dochia, iar dacă se încălzeşte treptat se spune că „Baba Dochia îşi leapădă cojoacele”. Fiecare cojoc este luat de celelalte babe numite după zilele săptămânii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joiţa, Viriţa, Sitiţa şi Domnica. Primele 3 zile ale lui martie se mai numesc „baba de primăvară” (1 martie), „baba de vară” (2 martie) şi „baba de toamnă” (3 martie) şi se spune că aşa cum vor fi aceste zile, aşa vor fi şi cele trei anotimpuri.

Pe 9 martie îşi serbează ziua numelui persoanele care nu au patroni printre sfinţii din calendar.

Mucenicii şi focul viu. Ultima zi a Babelor, 9 martie, se suprapune peste o mare sărbătoare creştină: cei 40 de mucenici de la Sevastia. De mucenici, pe 9 martie (echinocţiul de primăvară şi începutul anului agrar în calendarul iulian), focurile simbolizează arderea iernii şi renaşterea primăverii. Prin acest ritual magic (practicat în Banat, Crişana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei), se dorea sprijinirea Soarelui în depăşirea momentului critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric. În curţi şi grădini se strângeau gunoaiele grajdurilor, uscăturile grădinii şi se aprindea focul cu ele. În Transilvania era obiceiul ca tinerii să sară peste foc pentru a li se îmbiba hainele cu fum, acesta având rol de purificare.

Femeile fac mucenici pe care îi numesc sfinţişori sau bradoşi. Sunt în formă de om (opturi) sau de albină. Îi duc la biserică şi îi împart la săraci. Tot acum în unele zone se fac un fel de turte în chip de om fără ochi, numită Uitata. Ea se dă copiilor să o mănânce cu miere şi se face pentru morţii care, din greşeală, nu au fost pomeniţi peste an.

10 martie: Intrarea în Zilele Moşilor. Ca şi babele, moşii sunt nouă la număr. Ei sunt buni: bat cu botele, cu maiul sau cu ciocanele pe pământ, să intre gerul şi să iasă căldura. Moşii sunt puşi în legătură cu cei 40 de Sfinţi. De aceea, în unele zone, tinerii bat pământul făcând mătănii de 40 de ori, pentru fiecare sfânt o dată. Dacă frigul scade şi gheaţa se topeşte, oamenii pot începe să pescuiască.

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viaţa intră în normal: spaţiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor şi focurilor rituale: roata de foc, Hodăiţele, etc. Cu acest prilej se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă, etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale şi practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului. Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop. Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele, etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la şezătoare.

Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascaţi cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicaţii din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene şi două coarne înalte, legate între ele ca o scară. Superstiţiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este: „Dacă omul sau oricine nu primeşte vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.

17 martie: Alexie, omul lui Dumnezeu; Ziua şarpelui. De Alexii oamenii curăţă pomii din livadă şi pescarii mănâncă de dimineaţă, pe inima goală, un peşte viu ca să aibă noroc peste an. Broaştele încep să orăcăie. Fiind şi ziua şarpelui, există o atenţie specială faţă de acest animal ambiguu: periculos, dar nu întotdeauna, animal şi totuşi născut din ou, care moare greu, face rău vitelor. Relaţia cu şarpele trebuie păstrată sub control. În această zi nu ai voie să îi spui pe nume. Dacă te referi la şarpe trebuie să zici: cel care se târăşte, cureaua, domnul, Vasile. Broaştele se bucură de aceeaşi atenţie – li se spune iepe. În cazul în care omul greşeşte şi rosteşte de ziua şarpelui cuvântul şarpe, trebuie să spună descântecul: „Idiţă, idiţă, / Ţine-te de pieliţă. / Pieliţa de carne, / Carnea de os, / Osul dă veninul jos. / Descântecul să fie de folos.”

25 martie: Bunavestire. În fiecare an, la 25 martie, prăznuim prima sărbătoare închinată Maicii Domnului, Buna Vestire sau Blagoveştenia (termenul slav corespunzător celui de Bunavestire). Este praznicul în amintirea zilei în care Sf. Arhanghel Gavriil i-a vestit Sfintei Fecioare că va naşte pe Mesia. Ea a fost aşezată cu nouă luni înainte de naşterea cu trup a Domnului, adică la 25 martie.

Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când încep să vină primele păsări călătoare, este cunoscută şi sub denumirea de „Ziua cucului”. Această zi, în care oamenii societăţii tradiţionale bucovinene sărbătoreau o pasăre (cucul), este o reminiscenţă a unui vechi calendar popular, probabil lunar, deoarece ea este separată prin 9 zile de sărbătoarea ce o precede, Alexiile. Bunavestirea oferea oamenilor prilejul pentru prognozarea timpului calendaristic, pentru practicarea unor ritualuri de îndepărtare a forţelor malefice, de divinaţie şi de prognozare a duratei vieţii.

Se credea că în această zi nu este bine să umbli flămând şi fără de bani asupra ta. Pentru a întâmpina sosirea cucului, oamenii se pregăteau, din timp, cu bani. În momentul în care auzeau cucul cântând, ei aruncau banii în direcţia din care se auzea cântecul şi rosteau versuri pe un ton interogativ, numărând glasurile cucului, deoarece se considera ca fiecare „glas” corespunde unui an de viaţă. Dacă pasărea îi cânta cuiva din faţă, era semn îmbucurător, semn că toată vara îi va merge bine, dar dacă pasărea cânta din spate sau lateral-stânga, atunci semnul era potrivnic pentru cel care îl asculta. Se urmărea cu multă atenţie locul unde cânta prima dată cucul, iar creanga pe care a stat el se tăia şi se punea în lăutoarea fetelor, pentru a fi îndrăgite de flăcăi aşa cum cucul era îndrăgit de către toţi oamenii. În unele sate se obişnuia să se vâneze cucul, capul acestuia fiind conservat în sare pentru ca mai apoi să fie purtat de fete în sân, la hore. Tinerele credeau că vor fi invitate, astfel, des la joc şi repetau mereu în gând: „Cum nu stă cucul în loc, /Aşa să nu stau eu în joc”.

În această zi se scoteau şi stupii de la iernat. Aceştia erau trecuţi pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau şi se stropeau cu agheasmă pentru a fi încărcaţi de fertilitate şi de fecunditate şi pentru a fi apăraţi de luarea manei. Nu se puneau cloştile pe ouă, obicei păstrat şi astăzi, se opreau morile de apă, iar oamenii nu aveau voie să se certe. Femeile aprindeau focuri în faţa casei, punând alături de foc o cofiţă cu apă pentru ca îngerii păzitori să vină să se încălzească şi să-şi potolească setea.

Ziua de Bunavestire era şi un important moment pentru prognozarea vremii, pentru eşalonarea muncilor agricole de primăvară. Şi tot acum ciobanii se urcau pe stogurile de fân şi ameninţau iarna cu topoarele, crezând că în felul acesta primăvara va sosi mai repede.

Importanţa sărbătorii este marcată şi de sacrificiul peştelui, care se consuma ritual, indiferent dacă ziua era de post sau de dulce. (Sursa: https://azm.gov.ro/datini-traditii-si-obiceiuri-romanesti-in-luna-martie-5/)