De ce se tot scarpină Baloo?

Pentru că e urs, bineînțeles. E plin de purici, căpușe și alte vietăți pișcătoare, hotărâte să îl scoată din felul lui de-a fi: leneș, autosuficient, lubric uneori. Domnul Kipling a închipuit un personaj, în fond, cumsecade. Un fel de bun samaritean, puțin cam nătărău, remarcabil pentru bunele sale intenții finalizate de cele mai multe ori cu un strașnic călcat în străchini. Un pierde-vară trândav, dar simpatic, un ghem de blană tocită de atâta frecat de spatele copacilor. În general, nu îl sperie nimic, ba chiar e gata să se sacrifice pentru binele celorlalți, chiar dacă face asta cu un aer teatral, de pehlivan care își calculează cu atenție riscurile înainte de a deveni eroul junglei.

Nu toți urșii sunt așa. Nici jungla nu e peste tot la fel. Cum nici părul din blană nu se grăbește să se schimbe odată cu năravul. Sau, mă rog, invers, însă ideea e aceeași. Unii mormăitori se scarpină contrariați în ceafă sau în creștet, nebăgând de seamă că îi umplu de purici pe cei din jur. Și o fac tot timpul, cu un aer senin și absent, ca și cum toată lumea nu ar trebui să facă altceva decât să-și frece blana, cât e ziua de lungă, de scoarța pomilor ori de tocul ușii, după caz. Aceștia nu sunt foarte periculoși fiindcă nu îi poți bănui de rele intenții. Poate doar de anumite carențe în educație, de care singura responsabilă nu poate fi decât o ursoaică mai preocupată de flirt decât de instruirea propriilor odrasle. Alți reprezentanți ai speciei se scarpină de obicei în bărbie, ceea ce le dă un aer intelectual, profund, de gânditor vexat. Aceștia, odată ajunși sus de tot în ierarhia junglei, capătă un comportament aproape uman: șterpelesc cu dibăcie mierea din borcan, vârându-și laba până la coate în recipientul plin cu elixirul dulce, mormăie nemulțumiți când sunt contraziși, se simt frustrați când li se atrage atenția că lighioanele din blana lor s-au împrăștiat peste tot. De cele mai multe ori, cad într-o profundă și mediocră hibernare, așteptând ca zmeura să le ajungă singură până aproape de bot. Spre deosebire de blândul și împiedicatul Baloo, unii urși, la fel de grași, dar mai puțin binevoitori, au găsit o altă soluție: îi pun pe ursuleții mai piperniciți și mai timizi să îi scarpine, doar așa își pot menține blana curată și strălucitoare, deși uneori mirosul acesteia nu e tocmai plăcut. Ne-am obișnuit să le spunem „grizzly”, nu neapărat pentru că blana sau sufletul le sunt negre, nici pentru că trăiesc în lumea care a fost odată Nouă, ci fiindcă sunt singurele urside dedulcite la canibalism. Își mănâncă fârtații cu poftă, într-un fel sau altul, îi sfâșie și îi înghit cât ai zice pește, rotunjindu-și astfel burțile ferecate în straturi din ce în ce mai groase de slănină.

Există și subspecii pe care le putem încadra într-o categorie aflată la polul opus celei în care tronează ursul lui Kipling. Niște animale harnice și foarte pufoase care ronțăie de dimineață până seara frunze de eucalipt, în loc să le taie la câini. Cu ei își mai spală specia rușinea, puțin. Însă aceste creaturi trăiesc pe un continent atipic, undeva la capătul lumii, departe de jungla cu care suntem obișnuiți.

Nu știu dacă v-ați lămurit de ce se scarpină, totuși, Baloo. De fapt, de ce o face atât de des. De vină nu sunt numai puricii sau periodicele năpârliri, acestea din urmă, de cele mai multe ori, de conjunctură. Important este să rețineți că oricât de blând, pufos și drăgălaș pare un urs, e bine să păstrați distanța. Puricii pișcă rău, iar ursul rămâne urs, orice s-ar spune. (Dragoş CIOCĂZAN)