De ce e greu să prinzi o muscă

Când vorbim despre muşte – o să înţelegeţi de ce ar trebui să ne pierdem vremea cu asta -, ne vin în minte doar lucruri dezagreabile, dezgustătoare. Gângania nu are un rol inspiraţional, de muză, precum fluturii sau greierii, uneori insistă să dea târcoale farfuriilor pline, bâzâie enervant şi ciupeşte înainte de ploaie. Pe deasupra, este foarte greu de prins, dovedind o tenacitate şi o iuţeală de invidiat. Asta pentru că, spun cercetătorii americani (deci putem băga mâna în foc, clar!), când apropiem palma cu intenţia de a strivi agasanta insectă, creierul muştei calculează în mai puţin de o sută de milisecunde locul de unde vine ameninţarea iminentă, elaborează un plan de scăpare şi îi orientează cele patru picioare în direcţia opusă pentru a uşura decolarea. Şi toate astea cu un creier ceva mai mic decât o sămânţă de mac. Acelaşi minuscul organ o face să detecteze minciuna, impostura, prostia, hoţia printr-un simplu gest: se aşează pe câte o căciulă, ajutându-ne să alegem binele de rău.

Există o mulţime de oameni care se comportă ca muştele, împrumutând de la acestea cam toată plaja comportamentală începând de la plăcerea de a-şi strecura stăruitor trompa în tainul altcuiva şi până la bâzâitul în roi deasupra unor locuri din fundul grădinii. Deşi au creierul de sute de ori mai mare, unii semeni se simt mai bine pe post de muscă. Exemple? Am să vă spun, din nou, o poveste. Rada este răutăcioasă şi nelalocul ei. Nu vorbesc despre vecina de la trei şi nici despre fata aia drăguţă din blocul de vizavi, ci despre Rada care locuieşte într-o casă aflată cam la două râuri distanţă, printre turle ca nişte gogoşari auriţi (nu puteam evita metafora asta cu turlele aurite, una banală, dar ce basm ar fi fost fără?) şi are ceva cu toţi cei care nu-i vorbesc limba. Şi sunt mulţime de graiuri pe-acolo, însă Rada, fata cea rea şi ciufută, nu vrea în ruptul capului să le audă pe stradă, la şcoală, în instituţiile împărăţiei. Aici ne oprim un pic ca să ne tragem sufletul, să aprindem o ţigară şi să facem loc naratorului. El va descâlci iţele, va face lumină, ne va conduce lin către „Şi au trăit fericiţi…”, mai ales că e om cu multă carte. Os de basileu după nume, postac de conjunctură după fapte, aureolat de titluri academice şi înconjurat în permanenţă de o armată de străjeri ideologici care se oţărăsc la toţi cei ce se încumetă să nu fie de acord cu el, de câteva luni încoace băsnaşul ţine cursuri şi prelegeri, organizează simpozioane, înfiinţează fundaţii toate având drept scop scuzarea comportamentului şi preamărirea frumoasei din poveste. Despre celelalte personaje, care nu au dreptul să scoată un cuvânt sau să înveţe în limba strămoşilor lor, poznaşul povestitor nu suflă o vorbă. Îi spun, cu umilinţă, domnului Lovinescu: „Maestre, iertare, dar aţi greşit. Piesele lui Caragiale nu au avut deloc viaţă scurtă!”. La fel de garnisiţi cu papioane la gât, vorbind aceeaşi limbă strămoşească obnubilată de neologisme rostite preţios, emfatic, neapărat cu ochii răsuciţi spre tavanul studiourilor de televiziune, eroii creaţi de el trăiesc şi vor mai trăi multă vreme de acum înainte. O viaţă închipuită din vremelnice bacşişuri, trăită în lumina unor reflectoare aflate tot timpul în pericol de a fi sparte de praştia istoriei. Şi toate astea, de la un simplu bâzâit.

Iată cum, banala muscă ne poate aduce tâlcul şi înţelepciunea la care nu ne-am fi aşteptat. Aceeaşi cercetători ne spun că pentru muşte timpul trece foarte încet, ceea ce lasă timp creierului să gândească în tihnă şi să elaboreze planuri pentru viitorul apropiat. Trebuie să reflectăm la asta, fără îndoială. Avem de învăţat de la micuţa zburătoare o mulţime de lucruri, cel mai important fiind însă folosirea propriului creier, fie el cât o sămânţă de mac, cât o nucă sau mai mare. Nu trebuie să prindem musca sau, Doamne fereşte, să îi curmăm viaţa cu pliciul. Tot ce trebuie să facem este să urmărim cu atenţie cuşma pe care se aşează, ferindu-ne astfel de răutate, de minciună, de impostură, de falsul elitism. (Dragoş CIOCĂZAN)