DE 30 DE ANI ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ. IDEI PENTRU URMĂTORII 30 DE ANI

• Dezbatere, în format hibrid, organizată de Universitatea Spiru Haret pe data de 5 octombrie.
Vă prezentăm, azi şi în numerele următoare ale revistei, puncte de vedere ale participanţilor la  eveniment.

România a avut, şi în România burgheză, ba aş spune chiar şi în România comunistă, tradiţia unei foarte bune şcoli, a unui învăţământ de mare calitate. Aveam obiceiul să spun întotdeauna: suntem o naţie instruită, care are o cultură generală obţinută prin şcoală. Marea provocare va fi: crearea, pe de o parte, a unei zone elitiste, să spunem, de oameni care să cuprindă mai multe sfere ale cunoaşterii şi să le stăpânească, aşa cum era tradiţia în învăţământul românesc, şi, pe de altă parte, crearea acelei mase de specialişti, care, ieşiţi de pe băncile liceului, ştiu câte ceva despre un domeniu în care se specializează şi în care este mare nevoie de ei. O legătură mai strânsă între tradiţiile culturii româneşti şi şcoală. Noi astăzi abandonăm treptat aceste tradiţii culturale extraordinare care ne-au făcut, cum spuneam, unul dintre popoarele cele mai instruite ale Europei. Din prospeţimea învăţământului, prospeţime pe care o dă relaţia directă a profesorului cu studenţii, se pierde aproape totul în acest online; sunt un adversar hotărât al învăţământului online. (Academician Răzvan THEODORESCU)

 (…) Se vede clar ca rezultatele s-au îmbunătăţit şi s-a întâmplat acest lucru pentru că tehnologia a intervenit şi vă pot da un exemplu: încă de la începutul practicării sportului, pista de alergare era una de zgură, în timp s-a trecut la o pistă sintetică care anul acesta s-a dovedit a fi cea mai rapidă din toate timpurile, de aceea, din ceea ce am citit, s-ar fi doborât şi multe recorduri olimpice, printre care şi al meu la proba de 1500 m, după 33 de ani. Şi nu fac referire numai la pistă, ci şi la blocstarturi, plecarea din blocstarturi la alergarea de viteză. Se foloseau, la început, gropiţe făcute în zgură, apoi s-a trecut la blocstarturi confecţionate din lemn, iar, în zilele noastre, cele care ne dau şi timpul şi impulsul la prima mişcare. Aplicaţiile tehnologice care se pot pune pe telefon, spre exemplu, le sunt de real folos sportivilor pentru că ei, în felul acesta, îşi măsoară distanţa, numărul de paşi pe care îi parcurg, viteza de deplasare, pulsul şi multe altele. Normal că le este de mare folos şi sunt convinsă că vor mai apărea şi altele. Se poate lucra, spre exemplu perioada pe care am traversat-o, un contact indirect  între sportiv şi antrenor, dar categoric cele mai bune rezultate se vor obţine când va avea contact direct antrenorul/profesorul– sportivul/elevul pentru că nu este nevoie doar de a respecta un anumit program de pregătire, ci antrenorul este totodată şi un bun psiholog pentru sportiv, vă spun asta din experienţă, şi nu numai psiholog, ci îl simte pe sportiv după paloarea feţei, după felul cum transpiră… după mai multe lucruri îşi dă seama dacă sportivul lucrează la intensitate mică, medie sau maximă. (Multiplă campioană, lect.univ.dr. Paula IVAN, Facultatea de Educaţiei fizică şi Sport, Universitatea Spiru Haret)

Când am primit această propunere de a povesti despre cum cred  eu că o să arate învăţământul peste 30 de ani, primul meu gând a plecat către fiul meu care are 15 ani şi care, de un an şi jumătate… aproape doi, se luptă cu online-ul. Nu este o noutate, cu siguranţă, cei mai mulţi copii din România au trecut prin etapa asta şi din păcate vor mai trece. Ulterior, gândindu-mă puţin mai mult la povestea asta, am stat şi mi-am zis că poate nu ştiu atât de multe despre învăţământul românesc sau internaţional sau oricum ar fi fost el de-a lungul timpului; cred că învăţământul viitorului are întotdeauna nevoie de gadget, aşa că mi-am făcut şi eu lecţiile… Am aflat, plecând de la această temă, faptul că prima şcoală românească şi-a deschis porţile  în anul 1495…acum o mulţime de vreme. Sigur că de atunci şi până acum şcoala s-a schimbat, ea arată cu totul şi cu totul altfel pentru că atunci, în 1495, la prima şcoală românească, cei care aveau dreptul să păşească acolo erau aleşii satului, cei care urmau să devină ulterior dascăli, notari sau chiar preoţii satului…stâlpii, după cum bine ştim. Revenind la întrebarea fundamentală, cum va arăta învăţământul peste 30 de ani?, o să vă spun doar că în urmă cu 10-12 ani mă găseam alături de colegul meu Mircea Roşca, colegul meu care mă filmează astăzi, şi de mulţi alţi colegi ai Televiziunii România de Mâine, în postura de a promova Universitatea Spiru Haret: trebuia să le explicăm oamenilor, la momentul acela, ce înseamnă învăţământ la distanţă. Nu prea înţelegea nimeni conceptul de învăţământ la distanţă. Era ceva utopic, era o nebunie. Cum adică?! Profesorii nu sunt acolo, dar oamenii, totuşi, învaţă?! E ceva de neimaginat! Iată-ne în anul 2021, când învăţământul la distanţă se numeşte pur şi simplu online, şi, din păcate, majoritatea şcolilor din România n-au fost pregătite pentru pasul pe care Universitatea Spiru Haret l-a făcut în urmă cu mai mult de 10 ani. (Robert Tache, director Radio Seven)

Bine v-am găsit! Vorbim despre viitor în educaţie, astăzi, şi cred că e poziţia în care mă simt cel mai confortabil, pentru că e poziţia în care mă regăsesc, este cea de părinte, cea de mamă a unei adolescente, care aduce cu sine multe provocări, deşi este un elev foarte bun, deşi îi ia părintelui, mie, de pe umeri, multe poveri. Pentru că învaţă bine, este adaptată timpurilor pe care le trăim. Noi, părinţii, puţini dintre noi ne putem lăuda că suntem adaptaţi timpurilor în care trăim. Şi, deşi am pretenţia că sunt un om cu şcoală, un om care învaţă mereu, care nu oboseşte să înveţe, n-aş putea spune că nu mă sperie următorii ani. Aş spune chiar că viitorul există chiar de azi, viitorul acela de care ne speriem există, odată cu toată tehnologia ce a venit peste noi, odată cu modul de comunicare ciudat pentru noi, cei din altă generaţie, pe care pandemia ni l-a impus, odată cu firele ce ne înconjoară, computere, laptopuri, telefoane, programe de diverse moduri care ne pun în legătură. Chiar şi acum, iată, vorbim prin intermediul unui astfel de program, care înregistrează cea ce spun şi duce gândurile mele către voi. Toate lucrurile acestea ne fac să ne simţim cumva pe noi, cei din altă generaţie, puţin mai roboţei decât eram odinioară. Cred că acesta e principalul lucru la care m-aş referi, la faptul că ajungem să-i vedem pe copiii noştri deja (şi cine ştie cum o fi pe viitor acest aspect), comunicând cât mai mult de la distanţă. Ori noi am fost crescuţi ştiind cât de importantă e comunicarea faţă în faţă, câtă frumuseţe aduce întâlnirea la şcoală, în sala de clasă sau în pauze, cu colegii, că o glumă parcă e altfel spusă privindu-ne ochi în ochi, că o îmbrăţişare nu poate fi înlocuită cumva virtual, că o competiţie sportivă nu înseamnă să alergi de unul singur şi să fii urmărit pe un alt ecran, că ai câştigat aceea cursă în care te-ai angajat … Toate lucrurile astea schimbă total viitorul faţă de ceea ce ştiam noi despre viaţă. Şi atunci tot ceea ce putem face este să ne pregătim! N-am putut să ne pregătim pentru această pandemie, a venit ca un tăvălug peste noi, aşa că din mers ne-am dat seama că sunt mii de copii, zeci de mii de copii care nu au în casă ceea ce le trebuie pentru comunicarea la distanţă cu profesorii lor, că sunt, probabil, foarte mulţi profesori în ţara aceasta, învăţători (oameni care sunt dascălii copiilor noştri), care nu pot ajunge, la rândul lor, la ei, pentru că, din nou, aceste metode de a comunica implică o investiţie, pe care nu şi-au permis-o până azi, şi pe care, învăţământul, ca sistem, nu a fost pregătit să le ofere. Deci, trebuie să ne blindăm cu toate soluţiile acestea tehnice, pentru că viitorul arată din ce în ce mai tehnologizat, arată că această comunicare la distanţă va deveni realitatea noastă, fie că ne place, fie că nu. Deja vorbim de călătorii interplanetare, deja oamenii nu mai au graniţe, deşi le au, vorbesc de graniţele dintre culturi, ele par să se şteargă, nu contează pe care continent te afli, poţi comunica foarte bine la distanţă cu cineva dintr-un alt capăt al lumii şi poţi învăţa de la el, poţi evolua interior, însă aş atrage atenţia unui singur aspect: cum facem să menţinem echilibrul dincolo de device-uri extraordinare (să presupunem că le vom avea cu toţii într-o bună zi), cum facem să menţinem acest echilibru între natura noastră, care e umană, nu suntem roboţi, şi realitatea pe care o vom avea în faţă, din ce în ce mai mult şi o vor avea copiii noştri şi o vor avea nepoţii noştri? Cum facem să nu devină roboţi cu adevărat, cum facem să le menţinem sensibilitatea, cum facem să le menţinem romantismul? Să le putem explica faptul că nu totul e o rotiţă într-un mecanism şi că bucăţica aceea de suflet, care sălăşluieşte în fiecare dintre noi, acolo trebuie să rămână, pe vecie. Aceasta e pentru mine, ca părinte, marea întrebare. (Andreea MARIN)

Sursa: https://www.facebook.com/Universitatea.Spiru.Haret/videos/977680096112412