Darul vorbirii

Nimeni nu mă poate contrazice! Suntem un popor cu „darul vorbirii”. Bine sau rău, corect sau incorect, armonios sau dizgraţios, calm sau nervos. Nici nu s-ar explica altfel logoreea (mă scuzaţi pentru vorbă proastă!). Puteţi să-i spuneţi limbuție, locvacitate, tot „vorbire excesivă, rapidă, incoerentă, în stări de excitație psihică (beție, manie etc)”, tot  „faptul de a vorbi mult și inutil” înseamnă. E adevărat, facem acelaşi efort fizic pentru a spune adevăruri sau minciuni, pentru a prezenta realitatea sau de a inventa… Specialiştii ştiu dacă efortul din creier este diferit.

Cu „darul vorbirii”, dar nevorbiţi. Parcă fiecare mai are ceva de spus la sfârşitul conversaţiei, care, de cele mai multe ori, este monolog. Fiecare crede că doar ce spune el este important. Se repetă aceleaşi păreri sau informaţii, uneori cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Fiecare simte nevoia să contrazică. Şi timpul nu este vreodată suficient. Este ca atunci când rămân invitaţii cu vorba-n gură că se dă publicitate la televizor!  

Având noi „darul vorbirii”, avem impresia că avem şi „darul adevărului”, adică doar ceea ce spunem noi este real, este documentat, este „firul roşu”. Puţini dintre noi se mai îndoiesc, mai au dubii. Nu-i aşa?!, informaţia este la un clic distanţă, suntem cu informaţiile la purtător, memoria nu ne mai încurcă pentru că este… exterioară. Apăsăm pe un buton şi „darul vorbirii” îşi face datoria. Colportăm pe nerăsuflate, fără o minimă verificare – pentru că nu putem, nu ştim, nu dorim să verificăm sau pur şi simplu ne place ceea ce se spune, pentru că putem să părem mai interesanţi, mai moderni, mai culţi, mai… „cool”.

Nu am spus că avem „darul comunicării”, pentru că nu-l avem! Comunicarea este ceva mai mult decât vorbirea. Comunicarea este o trăsătură esenţială a existenţei umane, este un proces activ de transmitere şi recepţionare de informaţii. Cuvântul vine din latină, din „communis” – „a pune de acord, a fi în legătură cu, a fi în relație cu”. Câtă „comunicare” există în societatea noastră? În sistemul de educaţie, de sănătate, la serviciu, în familie, în administraţie, în mass-media? Câte persoane publice cu „darul vorbirii” aţi identificat că fac „comunicare”, câte din vorbele lor „pun în acord”, „sunt în legătură cu”, „sunt în relaţie cu”? O comunicare eficientă chiar presupune cuvinte mai puţine, nu limbuţie. Însăşi respiraţia, intonaţia, tonul sunt elemente de comunicare. „Darul vorbirii” noastre înseamnă mitraliere de cuvinte, cât mai multe şi cât mai pompoase. De multe ori, vorbele sunt măşti, paravane pentru idei şi intenţii! Cu cât un om vorbeşte mai mult în procesul explicit de comunicare, cu atât poate fi bănuit de răstălmăcire, de dorinţa de epatare. „Darul vorbirii” este un cadou divin, dar, din păcate, câte haruri nu ignorăm sau chiar batjocorim?! (Mioara VERGU-IORDACHE)