… Dar nu pentru căţei!

Deşi nu mi-am făcut un obicei din a privi veştile difuzate de toate televiziunile care îşi spun „de ştiri”, dar nu le prea iese, mi se întâmplă uneori să îmi doresc sincer să aflu ce mai e nou prin târg, mai ales în aceste cumplite zile. Iau telecomanda şi butonez ca să ascult ce spune fiecare dintre moderatorii sau reporterii de teren. Pentru că, în ultimele trei săptămâni, mi-am tocit auzul şi puţina răbdare auzind fără întrerupere un cor de ţipete şi vaiete uşor isterice pe alocuri, care nu fac nimic altceva decât să sporească panica şi starea de anxietate a unei populaţii vulnerabile la acest gen de scenarii, am stat şi am ascultat cuminte avalanşa de informaţii derulată pe ecran. Apăs la intervale regulate pe bumbii coloraţi ai telecomenzii. La un moment dat, însă, atenţia îmi este atrasă de un ton optimist, vesel chiar. Imaginile mă atrag ca un magnet. Înţeleg că este vorba despre Aeroportul Internaţional din Cluj-Napoca. Văd o mare de oameni îmbulzindu-se la intrarea în aerogară, în holurile şi sălile aeroportului. Sunt cel puţin trei mii, lucru care avea să fie confirmat mai târziu de simpaticul şi tânărul jurnalist. Mă gândesc că sunt imagini de arhivă sau un reportaj mai vechi, cu o temă conexă realităţii. Nici vorbă, imaginile sunt cât se poate de actuale. Mii de români pleacă să lucreze în Germania, în plină pandemie, pentru că fermele de acolo nu au forţă de muncă. Cel puţin nu una atât de ieftină şi pricepută ca bieţii noştri români. Mai e nevoie şi de personal auxiliar prin spitale, de gunoieri şi îngrijitori de persoane vârstnice. De medici, ingineri, profesori sau „aitişti” nu, că e carantină.
Trec peste  acest aspect, în definitiv oamenii nu au fost luaţi cu arcanul, au venit de bunăvoie, ca să câştige o pâine, nu atât de uşor precum pare. Nicăieri nu umblă dulăul cu covrigii înşiraţi pe coadă. Dar, totuşi, suntem în stare de urgenţă, cum este posibil să permiţi adunarea într-un singur loc a trei mii de oameni? Adică de o mie de ori mai mulţi decât permit ordonanţele militare. Stupefiant este însă altceva: autorităţile locale habar nu aveau ce se întâmplă în propria ogradă! La „Centru”, nici atât, nimeni nu ştie cine a autorizat şaisprezece (!) avioane să zboare către Germania, când zborurile înspre şi dinspre această ţară sunt cu desăvârşire interzise. Un domn foarte arţăgos de la Cancelaria guvernului, înţeleg, ne explică iritat că „la nivel înalt se ştie”. Poftim? Dar regulile nu sunt valabile şi pentru nivelul înalt? Deci noi, ăştia cărora domnul primar Oprescu ne-a găsit un nume pe care hârtia l-ar suporta cu greu, nu putem ieşi din scara blocului fără să avem în buzunar o fiţuică, inutilă de altfel, sau nu putem merge în parcul de peste drum fără a primi o amendă cam cât salariul mediu pe economie. Dar dacă scumpul nostru aliat are nevoie de necalificaţii noştri, pe care deseori îi numeşte, sigur că da, în glumă, aşa ca între prieteni, „rumänische zigeunen”, atunci legea e aruncată la coş, se găsesc rezolvări acolo „sus”, ba chiar trebuie să ne bucurăm că, uite, ne bagă şi pe noi cineva în seamă.
Meteahna asta, a legii doar „pentru căţei” nu dă semne că ar fi pe cale de dispariţie. În special atunci când e însoţită de sfidarea pe faţă a pravilei şi a bunului simţ. (Dragoş CIOCĂZAN)