Daniela Cristinela AIORDACHIOAIE: Omule, trezeşte frumuseţea din tine!

Una dintre marile descoperiri plastice ale anului trist 2020, adică una dintre puţinele sale bucurii, poartă un nume Daniela Aiordăchioaie. Un artist adevărat născut din dragostea pentru Argentina.

Vă rog să vă prezentaţi !
Sunt Daniela Aiordachioaie; unii mă cunosc drept Cristina, pentru că aşa mă prezint, de la al doilea nume de botez, Cristinela. Sunt născută la Galaţi, pe 25 decembrie 1961. Mă consider binecuvântată pentru că provin dintr-o familie de cadre didactice deosebit de talentate şi dăruite domeniului educaţiei şi, în plus, picturii, vorbind despre mama. M-am integrat în sistemul de învăţământ al vremurilor „ceauşiste”, cu reguli, norme şi nevoi stricte şi mi-am desăvârşit pregătirea tehnică lucrând mulţi ani ca inginer, ulterior completându-mi studiile în domeniul economic, domeniu în care am profesat până la pensie! Pasiunea pentru pictură a prins contur în anii adolescenţei, când o admiram pe mama mânuind cu delicateţe şi graţie  pensula şi vopselele; de cele mai multe ori, din dansul culorilor se năşteau flori vesele sau mai delicate (după cum era starea de spirit a mamei), alteori peisaje liniştitoare, în care-ţi doreai să te pierzi visând. Aşa m-am decis să încerc şi eu. Destul de timid, la început. Frecventam expoziţiile din Galaţi, cu carneţelul în buzunar, luându-mi notiţe. Am pictat doar pe perioada studenţiei; am dăruit toate lucrările, cu excepţia uneia (o reproducere după Grigorescu, pe care o păstrez şi acum, cu grijă, pentru că este „exponentul începuturilor mele”). A urmat o pauză mare, pentru că viaţa mi-a schimbat ierarhia priorităţilor. Dar acum, la pensie, consider că trebuie să-mi împlinesc visul din tinereţe! Simt că trebuie să duc mai departe tot ceea ce am în bagajul meu genetic, tot ceea ce am în suflet şi tot ceea ce pot dărui celor ce apreciază  frumuseţea, arta. În plus, cred că acest nou drum şi toate realizările care vor veni le pot închina cu smerenie mamei mele, Argentina!

Pentru ce aţi ales pictura şi nu muzica?
Cum spuneam mai sus, formaţia artistică a mamei mele, căldura şi pasiunea  care izvorau din fiecare tuşă de ulei, bucuria cu care aşezam florile în glastră pentru a fi pictate, bucuria cu care duceam la înrămat fiecare lucrare, bucuria cu care le căutam în casă cel mai bun loc pentru expunere, toate acestea s-au conservat în mine şi au ieşit la suprafaţă acum; ACUM e timpul să mă desfăşor! M-am înscris la Şcoala Populară de Artă din Galaţi. Sub directa îndrumare a d-nei. prof. Olimpia Ştefan, căreia îi mulţumesc, am început să lucrez şi să abordez peisagistica, natura statică, diverse alte compoziţii. Acum, studiez în anul II. Am realizat reproduceri, am pornit de la idei ale altor artişti şi am adus nota mea personală, am lucrat după model… Aproape tot ceea ce am învăţat în portretistică îi datorez maestrului Laurenţiu Popa. Mulţumiri pe această cale! Aş spune că muzica nu poate fi despărţită de pictură, ea este inspiraţia sufletului în dansul pensulei pe pânză, lecţie învăţată, de la Laurenţiu Popa, şi experimentată.

Care sunt tehnicile utilizate? Ce dimensiuni preferaţi pentru tablourile dumneavoastră?
Lucrez cu mare drag în ulei pe pânză sau carton pânzat; am încercat şi acrilice, dar nu mă regăsesc. Pictura în ulei îţi dă puterea de a „vorbi” cu vopselele, cu lucrarea în sine, îţi oferă posibilitatea de a intra în subtilităţile cele mai fine, strat peste strat, gând peste gând, sentiment… Am început cu lucrări mici, chiar şi miniaturi, dar cele mai multe lucrări sunt în plaja de dimensiuni 30×40, până la 50×70. Nu mă regăsesc, deocamdată, în lucrările cu suprafeţe mari.

Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră dincolo de arta plastică?
Înainte de toate, sunt un om normal, anul acesta am sărbătorit 35 de ani de căsnicie! Sunt o bunică „bogată” şi fericită! În zilele prea încărcate de jobul  part-time de consultant financiar la Metropolitan, încerc să-mi găsesc echilibrul şi forţa în pictură! În weekend, îmi place să mă retrag în natură, să gust farmecul locului împreună cu soţul meu…şi, de ce nu, să mă mai leagăn un pic în hamac ….

Unde vă vedeţi peste zece ani?
Timpul curge atât de repede acum … Anul acesta am ajuns la expoziţii de grup la Cluj-Napoca, Bucureşti şi Madrid. Dar, cum zicea cineva mai înţelept decât mine: „viaţa adevărată înseamnă să te depăşeşti pe tine”, mi-am propus ca să-mi văd visul împlinit: o expoziţie personală! Şi chiar mi-aş mai dori ca nepoţii (măcar unul dintre ei) să ducă mai departe acest frumos „dar” primit de sus!

Este o altă întrebare la care doriţi să răspundeţi ?
Cu tristeţe mă întreb de multe ori de ce nu mai „încape” arta în această ţară, care are rădăcini viguroase şi care a dat valori şi nume sonore de-a lungul timpului? Oare poporul român nu mai are sensibilitate în faţa „frumosului din artă”? Oare suntem atât de robotizaţi şi subjugaţi de  grija zilei de mâine, sau de cotidianul vulgar, de care ne lovim zi de zi?

Vă rog, la final, să adresaţi un gând pentru cititorii acestui interviu.
Gândul meu este de fapt o invitaţie la a ne reîntoarce la frumuseţea şi sensibilitatea din noi, la energia şi sentimentele curate, pentru că astfel vom putea rezona, vibra cu arta din jurul nostru, pictură, sculptură, muzică, poezie… şi lista poate continua. Omule, trezeşte frumuseţea din tine!

Mulţumesc! (Aristotel BUNESCU, https://agentiadepresaculturalasisportiva. wordpress.com/)