Dacă am fi ca florile!

Dacă am fi ca plantele, ca florile! Dar nu suntem. Şi nici plantele nu sunt toate la fel. Am primit de Mărţişor, de la două prietene, flori, unele tăiate şi una în ghiveci. Cele tăiate au rezistat mai mult decât eram obişnuită, semn că au fost oferite din suflet, cea din ghiveci a rezistat şi ea, mult peste cât m-aş fi aşteptat, fiind, la origine, o plantă de grădină. Pentru că nu am vrut să moară, am replantat-o în mica grădiniţă din faţa biroului meu cu speranţa că nu va muri. Şi încă sper că nu va muri, pentru că sufletul care fiinţează într-un corp vegetal este mai puternic. Şi pentru că am repus floarea, o hortensie albă, în mediul ei, în casa ei. Utopii, veţi spune! Poate că aveţi dreptate!

Eu cred că oamenii mutaţi din „rădăcina”, „ghiveciul” lor, doar rareori supravieţuiesc, pentru că sufletul lor nu are perenitatea vegetalului, este mai fragil chiar dacă, privind la tot ce se întâmplă în jurul nostru, am putea să nu credem. Mi-ar plăcea să vedem cum arată un RMN, un CT, o radiografie a sufletului, să vedem câte traume a suportat, suportă, poate aşa s-ar găsi şi leacul pentru a fi eradicate suferinţele existente la nivelului acestei „necunoscute”, acestui suflet. Nu ştiu eu, poate alţii ştiu, dacă sufletul este cel care ne determină faptele sau noi îl conducem pe suflet să punem în practică nişte gânduri, nişte fapte, pe care, probabil, la o analiză raţională nu le-am produce. Că până la urmă, tot ce se întâmplă, bine sau rău, are la origine un om, un suflet de om. Dacă ar fi vegetal, poate că am fi mai putincioşi. Dar el nu este vegetal, nu crede, probabil, în perenitatea lui. Este calic, orgolios, vrea acum şi aici să obţină… Ce să obţină? Putere, glorie, recunoaştere, înscrierea în cărţile de istorie. Toate sunt efemere, ca şi trecerea prin această viaţă. Mi se pare aşa de simplu! Hortensia albă va fi hortensie albă, şi în ghiveci, şi în grădină, şi în acest an şi peste ani. Oamenii? Oamenii numai aparent sunt la fel. Dacă ne raportăm doar la scurtele noastre existenţe, chiar fără să fim buni observatori, remarcăm schimbarea, nu neapărat în bine. Oamenii devin, unii, mai bogaţi, mereu mai bogaţi, mai hulpavi, mai nesimţitori la nevoile celorlalţi, alţii, mereu mai mulţi parcă, sunt mereu mai săraci, mai trişti, mai bolnavi, mai înstrăinaţi, mai neliniştiţi.

Ceea ce altcândva erau o bucurie a sufletului, sărbătorile din an, au devenit sărbători ale stomacului, ale trupului. Darurile nu mai poartă sentimente, ci etichete cu preţuri cu multe zerouri. Sigur, mi se va spune, lumea evoluează. Aşa e, dar e spre bine? De multe ori mă gândesc cum aş fi privit lumea din jurul meu, cu starturile şi finişurile ei, dacă trăiam acum o sută, o mie de ani. I-am spus mamei mele că e război în Ucraina. Răspunsul ei m-a uluit: „Of, Doamne, a mai fost război în Ucraina.”

Poate că sufletul mamei este vegetal. Dacă am fi ca florile?! (Mioara Vergu-Iordache)