Da’ noi de ce mai facem autostrăzi?

Dacă New York este oraşul care nu doarme niciodată, atunci Bucureştii sunt, cu siguranţă, oraşul care nu se trezeşte niciodată. Altfel nu se poate explica buimăceala onirică fără sfârşit al cărei rezultat este întârzierea oricărui proiect serios. Suntem mereu în contratimp, şi asta pare o boală fără leac. De exemplu, infrastructura, adică străzile şi autostrăzile. Şi, bineînţeles, cea mai recentă struţocămilă: drumurile expres – un fel de autostrăzi pe care turmele de oi, câinii fără stăpân şi proprietarii de BMW îşi pot face de cap în voie. Ministerul de resort ne anunţă pe un ton triumfal că până în anul 2040, România va avea peste 2800 kilometri de autostradă. Pe care va circula cine şi mai ales cu ce? Fiindcă înţeleg că din 2035, conform unei decizii ferme a UE, circulaţia maşinilor cu motor cu ardere internă va fi redusă la minimum, urmând ca din 2050 să fie cu desăvârşire interzisă. Iar cu automobilul electric, dacă nu se descoperă vreo altă tehnologie, rişti să faci două zile de la Iaşi la Timişoara, fiindcă trebuie să te opreşti să-l încarci la fiecare două sute de kilometri (asta vara, iarna s-ar putea să fie nevoie de mai multe opriri). Până atunci, vom fi cheltuit zeci de miliarde de euro pentru a construi drumuri pe care nu ştim la ce le vom folosi peste douăzeci de ani când vor fi (sau nu) gata. Chiar, da’ noi de ce mai facem autostrăzi? Nu cumva am putea investi aceşti bani în refacerea infrastructurii feroviare, în reţeaua de aeroporturi, în terminalele portuare de călători, în general, în transportul public, astfel încât să oferim o alternativă dacă tot ne-am hotărât să salvăm planeta? De asemenea, am putea investi în cercetarea şi dezvoltarea unor noi tehnologii de stocare a energiei, care să permită creşterea autonomiei motoarelor electrice, am putea să investim în producţia de energie nucleară, fiindcă n-am reuşit nici măcar „să zugrăvim ce-a construit tata” la Cernavodă. Au apărut şi idei năstruşnice: să montăm fire electrice de-a lungul şi de-a latul autostrăzilor – astfel am putea prelungi traseul troleibuzului 85 de la Gara de Nord până la Viena. De ce nu? Tot ce imaginează mintea unui om poate deveni, într-o zi, realitate. Cu condiţia ca mintea respectivă să fie întreagă şi să înţeleagă ce este acela un cost şi care este diferenţa dintre vis şi realitate. Da, avem nevoie de autostrăzi, doar că le vom avea cam târziu. Se va întâmpla ca în industria petrolului, cândva o mândrie naţională: vom trece de la protocronism la anacronism. Se va întâmpla cam ca în tot ceea ce facem de trei decenii încoace, prea puţin şi prea târziu.
Ca să vezi luminiţa de la capătul tunelului, trebuie mai întâi să sapi tunelul. Ne poticnim în proceduri birocratice aberante, inventăm legi care nu clădesc, ci dărâmă sau, în cel mai fericit caz, seamănă confuzie, acceptăm contestarea contestaţiei deja contestate. Rezultatul? După trei decenii şi jumătate nu avem încă o autostradă de centură a capitalei, iar când o vom avea, va fi numai bună de mers cu trotineta sau bicicleta pe ea. Toate proiectele, planurile, şantierele s-au blocat în treceri de pietoni pentru veveriţe sau gândaci, tuneluri pentru urşi, pasaje pentru ca cerbii să-şi poată fugări ciutele, situri arheologice. S-au cheltuit sute de milioane pe studii de fezabilitate efectuate de „experţi” care n-au fost nici măcar o dată pe teren, au fost aruncaţi pe fereastră deopotrivă bani europeni şi bani din bugetul naţional pentru ca mai apoi autorităţile să inaugureze în cântec de fanfară câte şapte sau opt kilometri. Da, probabil, peste şaisprezece ani vom avea sute de kilometri de autostradă, doar că va fi – ştiu că mă repet – prea târziu. Dar statistic stăm bine, hărţile cu linii colorate pe hârtie fac minuni în campania electorală. E ca în clasamentele acelea conform cărora în statele cu cel mai mare consum de săpun şi detergenţi există cel mai mare procent de cetăţeni certaţi cu igiena (nu dau exemple, ca să nu se mai supere cineva, prietenii ştiu de ce. Pentru edificare, consultaţi Eurostat.) Viitorul arată bine, numai că acesta va fi, fără doar şi poate, mult diferit de ceea ce visează astăzi unii sau alţii, pe la noi şi pe aiurea, prizonieri ai propriilor fantasme cu iz electoral şi de bani. (Dragoş CIOCĂZAN)