Londra, 9 iunie 1937
„Este de dorit reforma Pactului Societăţii Naţiunilor?“
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor.
Mulţumesc cu profundă recunoştinţă Lordului Cecil (Edgar Algernon Robert Cecil of Chelwood) pentru frumoasele cuvinte pe care a avut amabilitatea să mi le adreseze. Lunga mea colaborare cu Lordul Cecil la Societatea Naţiunilor m-a făcut să nutresc pentru el trei sentimente: acelea de respect, de admiraţie şi de afecţiune. Este cel mai dezinteresat slujitor al Idealului, pe care l-am cunoscut vreodată. În domeniul meu, mult mai modest şi mai limitat, sunt şi eu un slujitor al Idealului. Tocmai acest lucru explică, probabil, menirea noastră comună de a gândi şi a simţi, care stă la baza preţioaselor verigi care ne leagă.
Printre marile idealuri, pe care umanitatea a încercat să le slujească, acela al Societăţii Naţiunilor ocupă un loc de frunte. Trebuie să admitem că în ultimul timp Societatea Naţiunilor a înregistrat insuccese care i-au afectat profund prestigiul. Dacă unele dintre aceste insuccese le putem explica prin faptul că Societatea nu a acţionat, cum a fost în cazul conflictului chinojaponez, ultimul insucces, cel legat de conflictul italo-etiopian, s-a datorat intervenţiei ineficiente a Societăţii.
Avem o Societate a Naţiunilor. Ea trebuie să fiinţeze, dar, în egală măsură, trebuie să-şi îndeplinească misiunea. Societatea nu este o academie morală, o breaslă de tehnicieni. Este o instituţie politică, al cărei scop este să preîntâmpine războiul.
Care sunt cauzele insucceselor Societăţii? După părerea mea, nu încape nicio îndoială. Oamenii care întruchipează Societatea sunt cei care au eşuat în îndeplinirea misiunii lor internaţionale. Aceia care întotdeauna caută vinovaţii în jurul lor, dar niciodată în ei înşişi, cred că Pactul a fost prost elaborat şi că trebuie schimbat. Nu împărtăşesc această opinie.
Nu am venit astăzi aici pentru a face oratorie. Am ales deliberat un subiect foarte arid, căci în spatele aspectelor sale tehnice este angajată cea mai mare luptă de idei din zilele noastre – lupta dintre vechile moduri de gândire şi ideile născute din suferinţele Marelui Război, lupta dintre izolaţionismul egoist şi orb şi internaţionalismul radiant şi generos.
Am ales deliberat acest subiect, pentru a putea spune că acei ce luptă pentru distrugerea Societăţii Naţiunilor folosesc limbajul sprijinitorilor ei cei mai înfocaţi. „Vrem să schimbăm Pactul pentru a-l îmbunătăţi“, spun ei. Mulţi dintre cei care spun aşa, ar face mai bine să devină ei înşişi mai buni în loc să îmbunătăţească Pactul. Biblia nu trebuie schimbată pentru că oamenii sunt păcătoşi!
Când se vorbeşte despre îmbunătăţirea Pactului, sunt vizate în mod special trei texte – Articolele 11, 16 şi 19.
Permiteţi-mi să încep cu ultimul, pentru ca în felul acesta atenţia dumneavoastră să se poată concentra după aceea asupra Articolului 16, care este punctul vital al întregului mecanism al Societăţii.
Menţionând Articolul 19, nu intenţionez nicidecum să deschid aici o dezbatere privind interese locale. Doresc să mă menţin în domeniul unor largi probleme internaţionale.
Mă voi mulţumi doar să remarc:
1) Când se consideră că Imperiul Britanic, Statele Unite ale Americii, Statele Americii de Sud, Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia, Spania, Portugalia, Ţările Scandinave, Statele Baltice, Statele Micii Înţelegeri, Rusia Sovietică, a căror politică actuală se bazează pe Societatea Naţiunilor şi o apropiere între state, nu cer o modificare a frontierelor, se trage concluzia că pentru imensa majoritate a ţărilor revizuirea graniţelor lor nu constituie o problemă.
2) Dacă, pe de altă parte, observăm că actuala politică a Germaniei privind Polonia şi politica Italiei faţă de Iugoslavia nu sunt compatibile cu revizuirea frontierelor poloneze şi iugoslave, ajungem la concluzia că problema frontierelor nu face parte dintre problemele care vor duce la izbucnirea războiului. Şi cum războiul nu mai poate fi localizat acum, ar fi cea mai mare greşeală să se pornească un război mondial pentru interese locale, care vizează doar anumite state.
În privinţa Europei Centrale voi spune doar atât:
1) Nu părţile interesate au fixat actualele frontiere, ci marii experţi englezi şi americani.
2) Înainte de a stabili frontierele, aceşti experţi au făcut un studiu foarte amănunţit pentru fiecare caz în parte şi atât de bine şi-au făcut treaba, încât ei înşişi au afirmat că, dacă s-ar aduce astăzi schimbări frontierelor, pentru a îndrepta ici şi colo vreo nedreptate, rezultatul ar fi crearea unor noi nedreptăţi, mult mai mari decât cele care s-ar încerca să se înlăture.
3) Fixarea unei frontiere e imposibil să nu creeze nemulţumire. Astăzi protestele vin din partea statelor care au pierdut teritoriu; mâine, ele vor veni din partea statelor cărora li se ia un teritoriu. E o lamentaţie fără sfârşit, un fel de motto perpetuo (care se repetă permanent), care nu poate fi potolită cu uşurinţă. Ce înseamnă, cel mai adesea, aşa-zisele drepturi istorice? Luări în stăpânire a teritoriului, consacrate de timp. Cel puţin, actualele frontiere, dacă se menţin, ceea ce cred că se va întâmpla, vor avea meritul de a fi verdicte internaţionale consacrate de timp.
Pentru a se revizui un modest contract de închiriere, este necesar consimţământul celor două părţi interesate. Prin urmare, dacă vrea să aplice Articolul 19 al Pactului, nimeni nu poate să ia o bucată de teritoriu de la un stat şi să o dea altuia, dacă primul stat nu şi-a dat consimţământul. Şi întrucât este clar că statele afectate de revizuire nu vor fi niciodată de acord cu modificarea condiţiilor de aplicare a Articolului 19, vă întreb: Este oare înţelept să se deschidă, în legătură cu Articolul 19, o discuţie publică care va răscoli sentimentele naţionale, când ştim dinainte că ea nu va duce la nimic?
Pentru mine nu există nicio îndoială, căci eu consider că adevărata soluţie a neajunsurilor create de frontiere nu este revizionismul, care înseamnă transferarea neajunsurilor dintr-un loc într-altul, ci lichidarea lor prin îndepărtarea barierelor din calea circulaţiei bunurilor şi a oamenilor, precum şi printr-o spiritualizare constantă şi progresivă a ceea ce reprezintă o frontieră.
Dacă de la Articolul 19 trecem la Articolul 16, există argumente incontestabile în favoarea menţinerii prezentului text, care, după cum voi demonstra, trebuie completat cu acorduri suplimentare, dar nu schimbat.
Acest text al Pactului are o asemenea claritate, leagă cu o forţă atât de obligatorie pe toţi membrii Societăţii, încât, dacă s-ar aplica întocmai, războaiele de agresiune ar eşua întotdeauna.
Dar, ca să nu fim acuzaţi de exagerare, să examinăm mai îndeaproape prevederile Articolului 16.
E important să remarcăm, în primul rând, că cuvântul sancţiune nu e folosit în Pact. A impune sancţiuni înseamnă a pedepsi sau a reprima. De aici, anumite persoane au dedus că Articolul 16, prin ameninţările pe care le conţine, are drept obiectiv mai mult preîntâmpinarea violării, decât împiedicarea acţiunii statului violator al Pactului. Nu împărtăşesc această opinie.
În primul rând, Articolul 16 preconizează excluderea din Societatea Naţiunilor a oricărui membru care încalcă una din obligaţiile Pactului. Acest lucru reprezintă o formă de represiune în toată regula.
Apoi, deşi prevenite, prin ameninţarea pe care o constituie pentru agresor, prevederile Articolului 16 sunt şi represive.
Se spune că Articolul 16 prevede măsuri poliţieneşti. Sunt de acord. Dar una e ca poliţistul care asigură ordinea pe străzi să spună: „Circulaţi, vă rog“, şi cu totul altceva, ca acelaşi poliţist, în anumite situaţii, să-şi scoată revolverul şi să tragă.
Pentru a rezuma ceea ce cred: consider că Articolul 16, preventiv prin ameninţările pe care le conţine, constituie în acelaşi timp un tip de represiune a colectivităţii naţiunilor împotriva violării dreptului internaţional de către oricare naţiune.
Trecând de la paragraful 1 la paragraful 2 al Articolului 16, trebuie să recunosc că formularea este de o asemenea natură, încât aplicarea lui poate fi, în mare măsură, o chestiune de preferinţă. Consiliul are, într-adevăr, datoria să recomande membrilor Societăţii forţele militare cu care să contribuie la forţele armate destinate pentru a face respectate obligaţiile Societăţii.
O recomandare din partea Consiliului este un lucru foarte important, căruia orice guvern trebuie să îi acorde cea mai serioasă atenţie, dar rămâne o recomandare, ceea ce înseamnă că nu are forţă obligatorie. Nimeni nu poate susţine în mod serios că membrii Societăţii sunt obligaţi să intre în război în virtutea paragrafului 2 al Articolului 16. Nu e mai puţin adevărat că, dacă sancţiunile militare sunt opţionale, din Articolul 16 rezultă că există patru obligaţii cu caracter net obligatoriu din punct de vedere juridic. În primul rând, există obligaţia de a aplica imediat măsurile economice stipulate în paragraful 1 al Articolului 16. Urmează obligaţia membrilor Societăţii de a-şi acorda unul altuia ajutor reciproc în aplicarea măsurilor economice şi financiare, aşa încât pierderile şi neajunsurile ce pot rezulta de pe urma lor să fie reduse la minimum. Apoi, avem obligaţia de a ne acorda unii altora sprijin reciproc pentru a ne opune oricărei măsuri speciale îndreptate împotriva oricărui membru de către un stat violator. În sfârşit, există obligaţia membrilor de a lua măsurile necesare pentru a facilita trecerea prin teritoriul lor a trupelor oricărui membru al Societăţii care participă la o acţiune comună pentru a asigura respectarea obligaţiilor Societăţii. Această din urmă obligaţie trebuie să ne reţină mai mult atenţia. În jurul acestui punct au avut loc recent negocieri importante. Implică ea oare o obligaţie automată. Da şi nu.
Trebuie făcută o distincţie.
Fiecare membru al Societăţii Naţiunilor este îndreptăţit să decidă, cu deplină şi completă suveranitate, care stat este agresor, într-un conflict.
Dar odată ce un stat a indicat liber agresorul, obligaţia de a da drept de trecere trupelor devine, după părerea mea, o consecinţă automată.
Recunoaşterea faptului că statul X este agresor, dar în acelaşi timp rezervarea dreptului de a accepta sau a respinge trecerea trupelor este după părerea mea o imposibilitate.
Obligaţia a fost deja acceptată în trecut de către fiecare stat la semnarea Pactului Societăţii Naţiunilor.
Este foarte adevărat, trebuie să se considere cazul unui stat care, din cauza poziţiei sale geografice, riscă să devină el însuşi victimă a agresiunii dacă îşi deschide frontierele trupelor străine care atacă agresorul. După părerea mea, poziţia geografică a unui stat îi dă dreptul să subordoneze trecerea trupelor problemei asistenţei militare din partea membrilor Societăţii pentru propria sa apărare, dar acest stat nu poate să se sustragă obligaţiilor formale care îi revin prin Articolul 16 al Pactului.
„Risc ajutându-te, prin urmare ajută-mă, ca să te pot ajuta“ mi se pare a fi doctrina Pactului. „Recunosc că X este agresorul, dar nu te pot ajuta, pentru că aş risca“ un asemenea limbaj… mi se pare a fi o totală negare a Pactului.
Să examinăm acum ce se înţelege prin cuvintele „acţiune comună“; ele apar în paragraful 3 al Articolului 16, cu privire la trecerea trupelor. Pentru a exista obligaţia de a acorda trecerea trupelor trebuie oare să existe o acţiune din partea tuturor membrilor Societăţii? Sigur că nu. Aceasta ar însemna ca lipsa unui contingent din Paraguay, să spunem, să împiedice statele Europei să-şi dea asistenţă în temeiul Articolului 16. Fără îndoială, nu aceasta a fost intenţia autorilor Pactului. „Totul sau nimic“ poate fi o deviză în dragoste, dar nu în politică. „Ceva e mai bine decât nimic“ mi se pare că este comandamentul înţelepciunii politice.
Dar în ce constă acest ceva?
O persoană, care are o foarte înaltă responsabilitate şi care de curând a vorbit în numele unei ţări interesate în mod deosebit de problema trecerii trupelor în temeiul Articolului 16, a spus că „acţiunea comună“ înseamnă cel puţin acţiunea vecinilor. Nereclamând participarea tuturor membrilor Societăţii pentru aplicarea ultimei părţi a paragrafului 3 al Articolului 16, acest om a dat dovada marii sale inteligenţe politice, care, de altfel, este unanim recunoscută. Dar solicitând acţiunea vecinilor, el a vorbit ca cetăţean al ţării sale. Există şi alte ţări care aşteaptă asistenţă, nu de la vecinii lor, care le sunt duşmani, ci de la vecinii agresorului. În cazul acesta, cum s-ar putea vorbi de acţiunea vecinilor, pentru a aplica prevederile Articolului 16?
Părerea mea este că acel ceva la care se reduce acţiunea comună a Articolului 16 chiar şi în ochii oamenilor responsabili, care sunt cei mai interesaţi, trebuie căutat în pactele de asistenţă mutuală încheiate în conformitate cu Pactul.
Iată deci, domnilor şi doamnelor, comentată, cu toată precizia necesară, legea internaţională în vigoare privind sancţiunile.
Această lege internaţională a suferit lovituri care i-au prejudiciat poate prestigiul în ochii anumitor oameni, dar ele nu i-au afectat în niciun fel forţa obligatorie. Nu loviturile ucid o lege, căci legea nu se compară nicidecum cu corpul omenesc. O lege poate doar să fie abrogată în forma cuvenită; sau o nouă decizie se poate substitui vechii legi, care apoi dispare. Lucrul acesta mă determină să vă vorbesc despre faimoasele amendamente din 1921, care nu au cunoscut niciodată forţa de lege.
La 4 octombrie 1921, Adunarea a votat anumite rezoluţii, impunând amendamente la Articolul 16, şi anumite rezoluţii privind arma economică, menite să servească drept ghid.
Ce sunt aceste amendamente? Ce sunt aceste reguli directoare? Ce valorează ele, atâta timp cât amendamentele nu au intrat în vigoare? Amendamentele sunt patru la număr. Numai ultimul constituie o schimbare importantă a textului Articolului 16. După cum am văzut, acest articol plasează toate statele Societăţii pe picior de completă egalitate în privinţa obligaţiilor lor în cazul sancţiunilor; acest al patrulea amendament schimbă structura Articolului 16, făcând ca pentru anumite state aplicarea lui să fie imediată, iar pentru altele, întârziată.
Niciun amendament nu a intrat în vigoare.
Ele sunt nule şi neavenite.
Dar la 4 octombrie 1921, Adunarea a votat o rezoluţie ce prevede ca amendamentele propuse să constituie îndreptare pe care ea le recomandă provizoriu Consiliului, până când aceste amendamente vor fi puse în vigoare în forma cerută de Pact.
Au trecut şaisprezece ani, dar amendamentele nu au intrat încă în vigoare.
Dacă ar fi să se admită că Pactul poate fi modificat prin orice fel de amendamente care nu pot intra în vigoare, adăugându-se că, până la intrarea lor în vigoare, ele vor fi recunoscute provizoriu ca valabile, Societatea ar putea fi distrusă de jocuri care ar părea copilăreşti. Ar fi de preferat să dizolvăm Societatea, decât să ţinem deasupra ei o asemenea sabie a lui Damocles. De aceea voi spune:
În măsura în care amendamentele din 1921 completează textul Pactului, fără a-l contrazice, ele pot constitui îndreptare pentru membrii Societăţii. În măsura în care aceste amendamente contrazic textul Pactului, ele sunt nule şi neavenite.
De ce, atunci când, de curând, s-a făcut o încercare de a pune în acţiune sistemul sancţiunilor, acest sistem s-a dovedit a fi ineficient?
Articolul 16 nu a dat rezultatele aşteptate din două motive. Primul, adevărata solidaritate dintre Franţa şi Anglia s-a stabilit încet. Al doilea, Articolul 16 nu a fost aplicat în concordanţă cu cerinţele actualei legi internaţionale, ci ca şi cum amendamentele din 4 octombrie ar fi intrat în vigoare.
Şi întrucât vorbesc despre solidaritatea franco-britanică şi întrucât am cunoscut îndeaproape problema admiterii Etiopiei la Societatea Naţiunilor şi chestiunea sancţiunilor* , permiteţi-mi să vă spun o poveste, care are cel puţin două merite; este adevărată şi nu e tristă. Căci cum vom putea învinge greutăţile vieţii, dacă nu vom avea curajul să râdem din când în când?
În 1923, adică aproape la începutul carierei mele diplomatice, am fost ales vicepreşedinte al Comisiei VI. Eram foarte mândru de titlul meu, deşi se pare că la Geneva este regula ca vicepreşedinţii să nu prezideze niciodată. Am funcţionat de două ori ca preşedinte ales al Adunării Societăţii şi de fiecare dată am avut doisprezece vicepreşedinţi care să mă ajute în atribuţiile mele. Dar niciunul dintre ei nu a ocupat vreodată scaunul prezidenţial. Tradiţia Genevei reclamă acest procedeu.
Aşadar, vă puteţi da seama ce soartă obscură mă aştepta ca vicepreşedinte al unei simple comisii. Dar, un accident m-a scos din umbră. Preşedintele meu, dl Hymans, a fost obligat să părăsească Geneva pe neaşteptate şi a trebuit să-i iau locul. Printre problemele înscrise în ordinea de zi era inclusă o problemă care le întrecea în importanţă pe toate celelalte – chestiunea admiterii Etiopiei în Societate. Două state, Italia şi Franţa, luptau cu înfocare pentru admiterea ei. Câteva state, conduse de Marea Britanie, se opuneau acestei admiteri, în special pentru un motiv extrem de grav – existenţa sclaviei în Etiopia.
Brusc, începuturile mele diplomatice erau confruntate cu cea mai mare dificultate – aceea de a fi între două mari puteri şi a trebui să alegi între ele.
Ca orice preşedinte care se respectă, am numit imediat un subcomitet, care cel puţin avea meritul de a evita orice publicitate într-o dispută dintre marile puteri şi de a pregăti un acord.
Îmi amintesc încă şedinţele acestui subcomitet ţinute în toamna anului 1923 la Geneva. Nu eram prea mulţi. Un reprezentant al Ţărilor Nordice, care imediat s-a raliat în sprijinul punctului de vedere britanic şi cei doi protagonişti principali, dl Henry de Jouvenel, reprezentantul Franţei, şi dl Wood, ministru al Educaţiei, ulterior Lord Irwin, iar în prezent Lord Halifax (Edward Frederick Lindley Wood Halifax) , reprezentantul Marii Britanii. I-am ascultat pe aceşti domni fără să spun nimic. Votul meu ca preşedinte conta dublu. Dar cui să-l dau?
Într-o seară, pe la ora şapte, Lordul Halifax, destul de ironic, mi-a pus întrebarea direct: „Care este părerea preşedintelui nostru?“ Am invocat scuza că e prea târziu ca să încep să vorbesc şi am fixat o întâlnire pentru dimineaţa următoare. Am plecat acasă deprimat. Nu ştiam ce să fac. Vila de lângă Geneva, unde locuiam, avea o bibliotecă bine înzestrată. În mod mecanic am luat o carte şi am deschis-o la întâmplare. Am nimerit un pasaj care mi-a umplut sufletul de bucurie. Eram salvat. Ziua următoare i-am spus Lordului Halifax: „Marea Britanie este împotriva admiterii Etiopiei în Societate pentru simplul motiv că acolo există sclavie?“. „Da“, a răspuns lordul Halifax. „Atunci eu sunt pentru admiterea Etiopiei“, am replicat eu, „deoarece sclavia este o instituţie naturală şi, ca să o dovedesc, nu-l voi cita pe Aristotel, primul care a spus acest lucru, ci un autor pe care niciun englez nu va îndrăzni să-l combată – Darwin (Charles Robert Darwin) “. Şi am deschis cartea găsită din întâmplare seara precedentă şi am citit ceea ce spunea în esenţă: „Furnicile au obiceiul să ţină sclavi. Furnica sclav aduce hrană furnicii stăpână. Aceasta din urmă este obişnuită să fie cărată în spate de către furnica sclav“. Dar un lucru curios – remarcă Darwin – „doar două feluri de furnici fac sclavi. Ele sunt furnicile care aparţin Elveţiei şi Marii Britanii, cele mai liberale naţiuni din lume“. „Dar – adaugă Darwin ca un bun englez – furnicile engleze îşi tratează sclavii cu mai multă blândeţe decât cele elveţiene.“ Toată lumea a izbucnit în râs. Şi astfel am trecut cu dibăcie primul mare hop din cariera mea diplomatică. Lord Halifax, însă, nu a depus armele. El a scos din servietă acordul de interzicere a importului de arme în Etiopia şi, sprijinindu-se pe documente, a pretins că Etiopia l-a încălcat, adăugând: „Şi acum mai citaţi-l pe Darwin, dacă puteţi!“ Peste câteva zile, ajungându-se la un acord între Franţa, Italia şi Marea Britanie, am semnat scrisoarea prin care informam Etiopia că este admisă în Societate.
Dacă lipsa de solidaritate franco-engleză a caracterizat începutul tragediei care poate fi intitulată „Etiopia şi Societatea Naţiunilor“, dacă în special astăzi se recunoaşte cât de legitimă a fost împotrivirea Angliei, tot tărăgănarea în stabilirea unei adevărate solidarităţi franco-britanice explică de ce sancţiunile Articolului 16 nu au funcţionat cum trebuie. De la bun început, Franţa a limitat aplicarea Articolului 16 la sancţiuni economice. Mai mult decât atât, aceste sancţiuni, în loc să fie aplicate complet şi automat, au fost aplicate treptat, în etape, şi parţial.
Când citeşti minutele pe anii 1935 şi 1936, te frapează derizoriul a discuţiilor purtate şi al deciziilor luate. Societatea a tipărit unsprezece volume privind conflictul italo-etiopian. Ele conţin 1696 pagini mari, tipărite mărunt. Şi totul la ce bun? Pentru ca să se ajungă la discuţii interminabile privind alcătuirea unei liste de bunuri prohibite a fi importate în Italia – armamente, cai, măgari sau cămile, mangan…! S-a discutat mult în legătură cu petrolul. Dar anumite state au condiţionat includerea lui pe listă de o ofertă anterioară de împărţire parţială a victimei, în cazul în care Italia ar înceta ostilităţile. Din cauza aceasta un ministru şi-a pierdut postul. Iar rezultatul final a fost acela că Italia a putut să cumpere petrol nestânjenită, până la cucerirea finală a Etiopiei pe calea armelor.
Şi totuşi, în spatele acestor aparenţe înşelătoare, există ceva bun care te frapează. Atunci când s-a aplicat pentru prima dată Articolul 16, a existat atâta solidaritate în intenţiile, dacă nu în actele, tuturor membrilor Societăţii! Această mare înfrângere a Societăţii, departe de a îndreptăţi descurajarea, permite, din contră, mari speranţe pentru acţiuni internaţionale comune în viitor; aceasta, desigur, dacă suntem dispuşi să tragem învăţăminte din trecut, ceea ce vom face.
Oare ce trebuie să facem pentru ca Articolul 16 să poată opera satisfăcător în viitor? Cred că trei lucruri:
- Trebuie să abandonăm rezoluţiile şi amendamentele din 1921, care nu au niciun fel de forţă legală.
- Trebuie să completăm Articolul 16 cu acorduri militare regionale.
- Trebuie să dezvoltăm sistemul preventiv, care va permite fie aplicarea din ce în ce mai rar a Articolului 16, fie utilizarea sancţiunilor înainte ca să se considere că un stat a violat Pactul.
Să fim realişti.
Pentru ca Articolul 16 să opereze cum se cuvine, trebuie să existe atât sancţiuni economice universale, cât şi sancţiuni militare regionale. Fiecare membru al Societăţii este obligat să se alăture sancţiunilor economice, altminteri nu va exista o legătură serioasă între statele care formează Societatea. Pe de altă parte, numai anumiţi membri sunt obligaţi să dea ajutor militar şi aceasta reprezintă pentru ei o datorie obligatorie. Acestea sunt statele din regiunea afectată de izbucnirea războiului.
Într-adevăr, din punct de vedere al securităţii, Europa trebuie să fie divizată în regiuni. Anticipând aplicarea Articolului 16, sau a Articolului 15, paragraful 7, sau în cazul în care Consiliul nu face nicio recomandare, statele vor fi legate prin pacte regionale de asistenţă mutuală. Aceste pacte trebuie lăsate deschise aderării tuturor părţilor interesate, astfel încât să evite orice asemănare cu pactele antebelice. Cu asemenea pacte nu este necesară schimbarea Pactului Societăţii; ele sunt acorduri făcute în virtutea Articolului 21 şi sunt suprapuse Pactului Societăţii.
Dar pentru a face sancţiunile cu adevărat eficiente, mai trebuie luată o măsură. Pot exista state care să pregătească metodic un act de agresiune. Politica lor economică, subordonând nevoile populaţiei la programul de reînarmare, care întrece cu mult nevoile lor de apărare, acumularea rezervelor de materii prime care nu s-ar putea obţine în timp de război şi care întrec cu mult nevoile lor în timp de pace – toate acestea ne dezvăluie pregătirea unui război.
Ce poate face Societatea şi ce ar trebui să facă Societatea în asemenea împrejurări?
Am examinat această situaţie într-o comisie în 1926, împreună cu dl de Brouckère (Louis de Brouckère) şi Lordul Cecil. Îmi amintesc că aveam gripă şi că Lordul Cecil a aranjat ca şedinţele să aibă loc la mine acasă, în salon. De aceea, Foreign Office a instalat acolo o masă rotundă, acoperită cu postav verde. Eram foarte emoţionat că masa oficială, în jurul căreia au loc dezbateri, se afla în casa mea. Mărturisesc acum, după unsprezece ani, că în cursul nopţii m-am dus de câteva ori să mângâi postavul acela verde! Cum să vă explic? Masa de conferinţă este pentru mine ceea ce este o pistă cu iarbă pentru un cal de curse!
Comisia noastră a întocmit un raport, care a fost aprobat de Consiliu în 1927. Trebuia să examinăm foarte îndeaproape posibilităţile de a aplica sancţiunile ca o măsură preventivă şi de a le doza în raport de intensitatea pericolului unui război.
Pentru a ajunge la rezultate concrete, Articolul 16 trebuie considerat ca prelungire a Articolelor 11 şi 10.
Cred că o interpretare a Articolului 11 ar putea fi suficientă. Dar acest text presupune pentru aplicare votul celor două părţi interesate. Ajung astfel la concluzia că cea mai practică soluţie este un amendament la Articolul 16. Este singurul amendament pe care l-aş accepta.
Dar vom avea oare unanimitatea necesară în acest scop? E foarte îndoielnic.
Aşa că întreb: de ce să modificăm Pactul? Dacă nu îl putem întări, în sensul aplicării Articolului 16 ca măsură preventivă, cel puţin să păstrăm Pactul aşa cum este.
Să-l păstrăm şi să-l aplicăm ad litteram.
El satisface toate cerinţele vieţii bazate pe dreptate şi pace.
Lumea este cuprinsă de o mare criză morală – din care pot rezulta fie o nouă filosofie de viaţă, produs al secolului al XX-lea, fie o catastrofă.
Această nouă filosofie poate fi fondată consolidând foloasele morale câştigate în urma suferinţelor Marelui Război şi adăugând tot ce am învăţat din lecţiile războiului.
Democraţia, pe care am crezut-o sigură, este ameninţată de doctrina Statelor totalitare.
Slăbirea Pactului astăzi ar fi cea mai fatală lovitură dată democraţiei. Ar însemna o întoarcere la izolarea din zilele dinaintea războiului. Ar însemna distrugerea începutului bunei funcţionări a vieţii internaţionale, pe care am obţinut-o de la semnarea tratatelor de pace.
Noi înşine ar trebui să ne schimbăm, pentru a deveni oamenii doriţi de Pact.
Nu, nu vom salva pacea slăbind Pactul pentru a face posibilă colaborarea Statelor totalitare. Ne vom atinge scopul convingând aceste state să intre în această organizaţie serioasă – reprezentată de actuala Societate a Naţiunilor – şi să colaboreze cu ea.
Nu, nu vom salva pacea ocolind obligaţiile Pactului sub pretext că îl modificăm. Pacea poată fi salvată întărind Pactul şi, în special, aplicând complet şi atent obligaţiile existente. Nu, nu vom găsi cel mai bun mijloc de a salva pacea căutând în jurul nostru cui să-i plasăm responsabilitatea, ci cercetându-ne propria conştiinţă şi supunându-ne legilor morale care ne guvernează viaţa interioară.
Democraţia engleză trebuie să ia conducerea în marea luptă care se poartă.
Democraţia engleză trebuie să înlăture neliniştea cauzată de teama că dictaturile se vor întinde dincolo de frontierele lor actuale, că s-ar putea instala pretutindeni, în toate ţările, pentru a ne răpi fiecăruia dintre noi principalul motiv pentru care trăim: Libertatea.
Numai în aceşti termeni vom avea domnia unei păci adevărate, pe care am definit-o: O stare de spirit drept scop.
O organizare legală drept instrument şi un strigăt venit din inimă drept mod de a-i fixa în conştiinţa lumii imperioasele ei comandamente. (Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996)
* La 7 decembrie 1935, Consiliul Societăţii Naţiunilor, dezbătând problema agresiunii Italiei împotriva Etiopiei, a aprobat concluziile raportului Comitetului celor şase conform căruia „Guvernul italian a recurs la război, contrar angajamentelor prevăzute în Articolul 12 al Pactului Societăţii Naţiunilor“, hotărând, în baza Articolului 16 al Pactului, să aplice sancţiunile prevăzute în asemenea cazuri. Adunarea Societăţii Naţiunilor a aprobat la 10 octombrie 1935 hotărârea de a aplica sancţiuni Italiei care a atacat Etiopia, adoptând o rezoluţie prin care se crea un nou comitet de coordonare a aplicării sancţiunilor prevăzute de Articolul 16 din Pact. Guvernul român a trecut efectiv, la 21 octombrie 1935, la aplicarea sancţiunilor hotărâte de Societatea Naţiunilor împotriva Italiei ca urmare a agresiunii întreprinse împotriva Etiopiei. La 26 noiembrie 1935, după consultări cu guvernele statelor membre ale Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice, Guvernul român răspunde la nota de protest italiană din 11 noiembrie 1935, arătând că România participă la măsurile adoptate de Societatea Naţiunilor din fidelitate faţă de Pact şi din respect faţă de hotărârile Adunării şi Consiliului Societăţii Naţiunilor.
Numărul 808
