Cum ascunzi un kitsch

Unii dintre conaţionalii noştri încă trăiesc cu impresia că poţi ascunde gunoiul sub preş. Fără inhibiţii, fără remuşcări, aşa, cum ai pocni din degete. Şi mai au o plăcere: aceea de a distruge, fiind ferm convinşi că dacă nu poţi construi nimic, cel mai înălţător lucru este să faci praf ceea ce au ridicat alţii, cu drag, pasiune, abnegaţie, dar şi cu sacrificii enorme şi cu multă şi dureroasă sudoare. Evident, totul în numele progresului, noului, propăşirii.
Numai că lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum şi-au propus domniile lor. Haideţi să luăm un exemplu: staţia de metrou Eroilor aflată pe deja legendarul traseu al Magistralei 5.
Legendar prin amânarea aiuritoare a termenului de dare în folosinţă, în total de vreo opt ori în ultimii nici nu mai ştiu câţi ani. Pentru că un proiect prost întocmit şi un studiu de fezabilitate fără legătură cu realitatea au condus la surparea bulevardului peste lucrările din subteran, cineva s-a gândit să întărească structura de rezistenţă a staţiei. Trecând peste eroarea de a pune în practică un proiect fără calcule de rezistenţă, să zicem că ideea n-ar fi tocmai rea. Numai că, altcineva, persoană importantă, s-a făcut că nu vede cum vechea staţie Eroilor, parte a primului tronson de metrou din istoria Bucureştilor, inaugurată în noiembrie 1979, a fost efectiv mutilată funcţional şi, mai ales arhitectural, prin plasarea a patru grupuri de câte trei stâlpi cenuşii, fix pe mijlocul peronului central. Anomalia cromatică este greu de definit: toată staţia este finisată în tonuri de ocru, galben şi maro, iar stâlpii sunt gri. Pe de altă parte, conceptul grafic a fost complet dat peste cap. Staţia, numită Eroilor, a fost gândită ca un mausoleu, stâlpii de rezistenţă având forma unor torţe terminate cu sisteme de iluminat ascunse sub plăci de inox mătuit, care dau senzaţia unor făclii ce ard în memoria eroilor acestei ţări. Imaginaţi-vă efectul unor piloni cenuşii care ucid spaţiul şi ideea grafică iniţială, ca să nu mai vorbim de circulaţia fluxurilor de persoane care va fi acum stânjenită. Totul dă senzaţia unei construcţii încropite sau a unui imobil avariat, în curs de consolidare.
Cei care au aprobat această monstruozitate s-or fi gândit că, fiind în subteran, nu are cine să vadă acest kitsch. Lumea e grăbită, nu are timp să facă analize estetice. Dar nu e chiar aşa. Uneori, pisica nu îngroapă prea adânc, ce îngroapă ea. Ar trebui puşi să refacă, pe cheltuiala lor, ceea ce au distrus. Deşi mă tem că este cam târziu şi acest proiect se adaugă unui lung şir de mutilări ale lucrurilor frumoase care există dintotdeauna în Bucureşti. ( Doru Ieronim GÂRBOVAN)