Cum a fost inventat melcul-putere

Din motive de Green Deal, El Niño şi altele asemenea, anul ăsta am decis să adopt o atitudine proactivă, indiferent ce o însemna asta. Să decarbonizez, reciclez, purific tot ce-mi iese în cale, să salvez speciile ameninţate cu extincţia, să combat seceta. Zis şi făcut. Am bătut palma cu CFR-ul şi ne-am unit puterile pentru a salva planeta. Împreună, mă gândeam. Deci, să mergem în vacanţă cu trenul, e mai romantic, îmi aminteşte de copilărie, de studenţie. Şi apoi, văzusem la televizor nişte domni cu munci de răspundere din ministerul de resort, care anunţau triumfător că datorită eforturilor lor neprecupeţite poţi ajunge la mare în două ore, trenul zburând pe şine cu aproape 140 kilometri pe oră. După mai multe tentative nereuşite (din cauza unui site gândit cu picioarele, care te redirecţionează de vreo patru ori spre alte meleaguri digitale), mi-am procurat bilete online şi, plin de avânt, mă prezint la Gara de Nord cu jumătate de ceas înainte de ora plecării. Aglomeraţie mare, bagaje, câini în lesă, copii plângând sau dormind în braţele părinţilor, toată lumea e nervoasă. Nu înţeleg de ce, doar călătoria cu trenul e o plăcere. Caut panoul de plecări să văd de la ce linie pleacă trenul meu. Trenul apare, linia nu. În schimb, văd afişată o întârziere de zece minute. Bine, n-ai ce face, e plin sezon, trafic mare. Deşi mi-e greu să înţeleg cum poate întârzia un tren încă de la plecare, fac un efort şi mă resemnez. În fond, nu suntem nici nemţi, nici englezi, iar domnii de la televizor spuseseră că „poţi” să ajungi în două ore, nu că îţi garantează asta. Îmi iau o cafea (la preţ de litoral) de la un automat soios, îmi aşez valiza într-un loc mai ferit şi aştept. Timpul trece şi nu se întâmplă nimic. Revin în faţa panoului şi văd că întârzierea crescuse la douăzeci de minute. Apoi urcă la treizeci. „Se îngroaşă gluma”, mă gândesc, simţind cum revolta ia, treptat, locul resemnării. Însă mă consolez repede văzând întârzierile celorlalte trenuri: între şaizeci şi… cinci sute de minute. În sfârşit, ca să n-o mai lungesc, cu o întârziere de patruzeci şi cinci de minute, trenul se urneşte şi, într-adevăr, zboară pe şine până la Ciulniţa unde opreşte (nu am înţeles niciodată de ce toate trenurile înspre şi dinspre sudul ţării fac haltă la Ciulniţa). De acolo, începe nebunia. Viteza scade la cea a unui melc ameţit de căldură. Înaintăm câţiva kilometri, apoi aşteptăm zece minute, şi tot aşa până la Cernavodă unde ajungem la ora la care ar fi trebuit să fim la Mangalia. Pe urmă, aproape că stăm pe loc. Într-un târziu, ajungem, cu două ore şi jumătate întârziere, la destinaţie. Noroc că aerul condiţionat a funcţionat fără întrerupere. În rest, personal amabil, sucuri, apă, gustări, cafea şi îngheţată (contra cost, tot preţuri de litoral), toalete curate, wi-fi, prize de curent şi USB, curăţenie, mă rog, condiţii civilizate, nimic de zis. Cineva discută cu „Naşul”: de ce merg atât de încet trenurile? Pentru că, de douăzeci şi cinci de ani, de la Constanţa la Mangalia se circulă pe o singură şină, cealaltă fiind stricată. Aşa este, privind pe geam, ce-a de-a doua şină abia dacă poate fi ghicită sub copacii crescuţi printre traverse.

În gara din Mangalia, trenul „trage” la linia 3. Ca să ajungi pe peronul dinspre oraş trebuie să treci printr-un pasaj subteran. Aici lucrurile se complică puţin: pasajul este de fapt un soi de toaletă publică. Peste tot gunoi, bălţi de urină, mizerie. Nu se poate respira. Cu chiu, cu vai, ajung în gară şi întreb o funcţionară CFR de ce nu se face curat în pasaj. „Nu sunt bani!” îmi spune revoltată. Mă gândesc că aici nu mai e vorba despre finanţări, ci despre bun simţ. Nu ai nevoie de fonduri de la Bruxelles ca să arunci nişte clor pe jos, să pui mâna pe un mop şi să faci curat. Este pur şi simplu indolenţă. De altfel, toate gările în care am staţionat arată jalnic: trotuare distruse între crăpăturile cărora cresc buruieni, corpuri de iluminat sparte, coşuri de gunoi vechi, vagoane abandonate şi vandalizate. Din nou, aici nu e vorba de bani, ci de puţină preocupare. Fiindcă, totuşi, călătoria cu trenul ar trebui să fie o bucurie, chiar dacă CFR a înlocuit calul-putere cu melcul-putere, reuşind „performanţa” de a ajunge la o viteză medie de deplasare mai mică decât în anul 1938. La întoarcere, am optat pentru un tren privat. Întârzierea a fost de doar zece minute. Deci se poate. Pe aceleaşi şine, pe acelaşi traseu. Poate cineva se va osteni să tragă nişte concluzii. (Dragoş CIOCĂZAN)