Cui pe cui se bate

Ce este, de fapt, un anti-erou? O persoană foarte simpatică, eventual cu talent actoricesc, cineva care se dă de ceasul morții să pară ceea ce nu prea este. Dacă e bărbat, ar fi bine să fie chipeș, atletic, o țâră misogin și carismatic. Să se poarte un pic neras și îmbrăcat așa, mai casual, ca să înțeleagă ai lui că n-are timp de el, fiind ocupat cu eroismul. Dacă e femeie, trebuie musai să pară „de fier”, oleacă feministă și, neapărat, mereu zâmbitoare și mămoasă. Care poate fi legătura între luptătorul asudat, cu aer de vedetă, și amazoana veșnic împărțită între familie și binele națiunii aflăm din viața de zi cu zi. E mai simplu decât pare. Face parte din recuzita politicianului mediocru, o specie invazivă perfect grefată pe trupul planetar, ostenit de atâtea conflicte economice, geopolitice și, mai nou, din păcate, armate. Anti-eroul e un cui în talpa lumii de astăzi și dintotdeauna. Fiindcă se pricepe de minune să ascundă sub un martiraj butaforic, scornit prin iscusite tehnici de marketing,  adevăratele sale fapte. La suprafață, vitejia, sacrificiul, binele general, munca asiduă, lupta cu dușmanul. Dedesubt, suprimarea libertăților adevărate, cele care contează. Asta este adevărata artă a vajnicului anti-erou: dubla măsură. Binele propus de el înseamnă răul celorlalți. O simplă problemă de simetrie. Și atunci nimeni nu mai vede adevărul din spatele scenografiei. Scena se mută, cu tot cu distribuție, în viață.

De cealaltă parte, de obicei, se situează un personaj aidoma. Tot un autoproclamat semizeu care vede lumea în alb și negru. Alt cui, aceeași talpă. Da, anulăm câteva libertăți acolo, nu mare lucru, mai distrugem niște vieți, interzicem niște artiști mai vechi sau mai noi, suspendăm niște fițuici (și-așa spuneau numai minciuni), dar vom fi liberi să credem doar în adevărul lui. Unii, mai gureși, vor să vorbească, ce e drept, cam mult. Dar pentru asta există dube. Cine nu împărtășește aceleași idealuri să tacă. Dacă nu știe cum se tace, îl învățăm. Dacă totul s-ar limita la ziceri emfatice sau la tirade televizate, poate că am privi totul cu detașarea telespectatorului ușor amuzat. Numai că, de data asta, telecomanda s-a blocat. Lanțurile pot fi și invizibile, atunci când nu mai poți alege sau când ți se neagă dreptul de a fi de altă părere. O ceață ca din alte vremuri se lasă, grea, și nici măcar asta nu ar fi o problemă dacă nu ar fi vorba despre oameni, despre viețile, copiii, familiile și dramele lor. Cui pe cui se scoate: o vorbă veche spusă de înțelepți și confirmată din ce în ce mai des de știință. Ce ne facem însă dacă cele două cuie nu se scot unul pe altul, ci se opintesc să se înfigă mai tare în lemnul tălpilor noastre? Două știfturi ruginite nu se mai bat pentru a se scoate reciproc din starea care le ține captive, strâmbându-le și făcându-le tot mai vulnerabile în fața loviturilor nemiloase ale unui neîndurător și antirațional ciocan. O logică întoarsă cu susul în jos le face acum să se bată cap în cap ca să intre cât mai adânc unul în carnea celuilalt. Anti-eroii au nu numai carismă, cum spuneam, dar și noroc cu carul. Scenele le ies perfect, fără duble. Show-ul e total, fie că se desfășoară pe stadioane, cu zeci de mii de participanți, fie în studiouri cu iz de tranșee. Nici nu mai are importanță dacă protagoniștii înfulecă fasole din conservă sau caviar. Nu am înțeles prea bine unde sunt oamenii în toată această ecuație. Fiindcă, lăsând la o parte interesele economice, adică acelea care stau la baza oricărui scenariu mai mult sau mai puțin reușit, vorbim despre semeni de-ai noștri dezrădăcinați, înfricoșați, dezorientați. Pe ei, cele două cuie, orice ar simboliza ele, nu îi prea interesează. Și nici argumentele cazone. Tot ceea ce vrem, ei și noi deopotrivă, este să le scoatem o dată pentru totdeauna din talpa istoriei. Nu e nimic altceva decât rugămintea fierbinte ca anti-eroii să redevină eroi adevărați. Altfel, drumul lor, cu sau fără marketing și recuzită, îi va duce direct la binemeritata și obscura notă de subsol din paginile manualelor viitorului. (Dragoș CIOCĂZAN)