Cu poporul la psiholog!
Data:
19 decembrie 2018
Ştiu, în aceste zile din an ar trebui să fim optimişti, bucuroşi de sărbătoarea Naşterii Domnului, de zăpadă, de miros de cetini, de daruri simbolice talismane de iubire… Dar putem fi ipocriţi? Putem fi optimişti, visători, încrezători! Dar nu ne putem lăsa prostiţi! Nu prea avem motive de tihnă bucuroasă! Suntem trişti şi încrâncenaţi. Pe bună dreptate!
Bucuria este fanată de aducerea aminte a sacrificiului – dovedit aproape inutil – al morţilor şi răniţilor din 1989. Dacă speranţele din acel decembrie sângeros ar fi devenit realitate, bucuria era întreagă, încununată de pios omagiu adus celor sacrificaţi.
Ne-am trezit, treptat, într-un hău. Cu încrederea ciobită că vom urca pantele neprietenoase. O „pătură” îmbogăţită – de cele mai multe ori nedrept şi nemeritat – care ne dă cu vărguţa peste mâini de câte ori apucăm o tulpină-rădăcină care să ne ajute să ne ridicăm. Ca-n bancurile proaste, vedem că-i rău şi continuăm să acceptăm supuşi o rânduială strâmbă.
Ne-au inoculat microbul urii, al judecării cu sau fără temei, al scormonitului într-un trecut sordid, ne-au baricadat viitorul aţinându-ne şi inteligenţa, şi privirea, şi gândul, şi visarea cu revolte inutile, de mahala. Ne-au inoculat neîncredere, invidie, ură de frate pentru frate, neîncredere în capacitatea de a crea şi de a prospera. De ce plătim acest preţ? De ce acceptăm?
În fiecare zi aproape citim ştiri despre români, mai tineri sau mai în vârstă, care fac istorie pe alte meleaguri. Uneori îi şi vedem în vizită în România. De ce nu fac istorie pentru România? Dar, de ce atunci când cei încă rămaşi aici fac performanţă cârtim, suntem excesiv de critici, practic parcă încercăm să-i alungăm?
Ce s-a distrus în ADN-ul nostru? Sau doar ne-am amăgit că suntem altfel? Ce psiholog ne-ar putea ajuta să găsim în noi puterea de a fi fericiţi? Ce antrenor de suflete am putea să tocmim? Cum am putea să ne eliberăm de zgura urâţeniei, a falsului, a orgoliului nemăsurat şi neîntemeiat, de luciul patimii îmbogăţirii materiale, de egoism şi indiferenţă?
Sau, încă o dată, are dreptate Nichita Stănescu: Niciodată nu putem greşi prea mult/ din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta./ Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim/ din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.// Nici prea mult nu putem să trăim/ şi nici prea frumos nu putem să trăim./ Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii./ Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte/ cei care nu s-au născut.// Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,/ Când nu ne vedem nici măcar noi înşine./ Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,/ dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.// (Colinda pe loc) (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
