Cu patria în batistă

Unii îşi poartă patria ca pe o vină. O strâng în batistă, o mototolesc cu grijă, o scot din buzunar doar ca să scuipe în ea cu grijă, apoi o vâră la loc, cu o retorică de salvatori ipohondri. Îi vezi pe ecranele care gândesc în locul lor: ei nu locuiesc într-o ţară, ci „într-un spaţiu geografic condamnat să rămână sub vremi”, nu văd o naţiune, ci „o mahala ineptă, o masă amorfă”. Pentru ei nu există istorie, fie ea romanţată sau bazată pe izvoare istorice, doar „un trecut plin de compromisuri, ruşinos şi provincial”. Aceştia sunt profeţii de serviciu ai apocalipsei naţionale, teologi ai complexului de inferioritate, predicatori ai salvării prin renunţare la propria origine – o haină prea strâmtă pentru spiritul lor deschis spre lumea mare. Visează în engleză, înjură în franceză, se enervează în italiană, şi urăsc în română. Ce rost are să iubeşti o palmă de pământ, un teritoriu marcat de controverse de tot felul, în care timpul pare să stea în loc şi mai are şi drumuri pline de gropi? Când un semen de-al lor obţine o performanţă, e „o excepţie notabilă”, când cineva greşeşte, e „ăştia suntem, o gloată, nu putem mai mult”. Orice reuşită, e „praf în ochi”. Orice eşec e o încântare: „Vezi, ţi-am spus eu!”. Ei n-au înţeles un lucru îngrozitor de simplu: ţara în care te-ai născut nu e o mamă perfectă. Dar e cea care ţi-a dat un nume, o limbă şi o palmă de pământ. Iar smiorcăitul cu aer înţepat şi pretenţii de analist geopolitic atotcunoscător, nu face altceva decât s-o suduie, în speranţa că invectivele îl fac să pară mai bun. Dezamăgirea nu-ţi dă dreptul la dispreţ şi nu deschide calea spre uitare. Critica e un act de curaj şi trebuie, fără nicio îndoială, făcută cu condiţia să nu devină un sport naţional al frustrării, pentru că adevărata forţă nu e să urli că e rău, ci să încerci tu însuţi să îndrepţi lucrurile. E adevărat, asta poate dura mai mult, pune răbdarea oricui la încercare, iar unii nu au atâta stăpânire de sine. E de înţeles. Le respect părerea. E greu, uneori, să te stăpâneşti să ridici, moralizator, degetul arătător drept în sus. Sau alte degete, cu semnificaţii diferite. Totul e să nu spargi geamurile casei în care stai, să nu-i smulgi acoperişul, să nu-i pârjoleşti grădina: nu devii mai curat, ci doar un om care stă în noroi şi râde a pagubă.

Poţi să sufli în batistă cât vrei, dar să nu te lase genunchii şi să nu faci pe martirul, pe victima fatalităţii de a nu te fi născut în alt loc. Să nu faci din dispreţ un crez şi din înjurături raţiune. Să nu transformi morala într-o hazna. Să nu confunzi gheaţa cu noroiul sau invers. Poţi avea senzaţia iluminării, însă doar cât să-ţi vezi propria umbră. E perfect să te exprimi într-o altă limbă dacă asta te face fericit, fără însă să-ţi iei în răspăr limba maternă, pe motiv că e prea mică, prea puţin vorbită şi neînsemnată, fiindcă astfel s-ar putea să arăţi ca un animal de povară care îşi plânge jugul în timp ce răstoarnă carul pentru că îl trage în direcţia greşită. Fără complexe şi fără accent de împrumut, ca să nu pari o machetă din plastic, vândută ca suvenir, a unui palat măreţ. Şi nu uita: noi toţi suntem: coada de la ghişeu, gropile din asfalt, lipsa apei calde, pensiile speciale, corupţia, înjurătura de la volan şi chiştocul aruncat pe geam din goana maşinii de lux, manelele, oglinda afumată în care ne vedem strâmbi, edentaţi, pociţi, inepţi. S-ar putea ca problema să nu fie ţara, ci noi înşine, funcţionarii deznădejdii, delăsării, pierderii de vreme. Poate că noi suntem frunza veştedă din castronul cu salată, pata de cerneală de pe fiecare pagină a unei cărţi care nu se lasă „trecută pe curat”. A fi patriot nu înseamnă să te dizolvi în balta propriei înfumurări, să zbieri triumfător, cerşind aplauze sau fluturând steaguri în neştire. Critica e sănătoasă cu condiţia să nu se transforme într-un mediu propice mucegaiului, mai ales atunci când e exprimată cu un aerul tragic, de exil interior, al unui oracol de bâlci. Mediocritatea nu apare numai printre neciopliţi. Degeaba te exprimi în engleză, eşti trădat de nervozitatea balcanică. Dacă nu poţi sângera în batistă, pentru un ideal oricât de mic, cel mai bine ar fi să o aşezi cuminte în buzunarul de la piept. Mai aproape de inimă. (Dragoş CIOCĂZAN)