Cu Lenin pe inventar

Pensionarea este un moment de cotitură. Încheierea unuia dintre capitolele finale ale cărţii. În general, ceva destul de greu de gestionat din punct de vedere emoţional, constând în reinventări, renunţări şi căutări de noi sensuri. Pentru cei cu o viaţă foarte activă, evenimentul are înţelesuri contradictorii. A ura unei astfel de persoane „Pensie fericită!” este aproape un oximoron, fiindcă exacerbează ceea ce specialiştii numesc „sindromul inutilităţii”. Pe urmă, apar şi întrebările legate de ceea ce se va întâmpla după plecarea lor, cum o să se descurce colegii, ce se va alege de biroul, secţia, şantierul, fabrica respectivă. Nu e uşor, nici pe departe. Mulţi rămân activi şi după ieşirea la pensie, fiindcă altfel nu pot. Efectul este benefic: au o experienţă şi un nivel de cunoaştere care nu se pot risipi, mai ales că în lumea de astăzi e nevoie de mult calm şi de multă, foarte multă înţelepciune. Şi de cunoştinţe generale despre viaţă. Regrete, dezamăgire, lacrimi? Uneori da, alteori nu. Grădinăritul, pictura, croşetatul, gastronomia, călătoriile creează marea controversă: reprezintă paleative sau au efect placebo? De la caz la caz, adevărul e undeva la mijloc. E momentul să îţi pui economiile la treabă, dacă le ai. Să mergi mai des la doctor – aici nu e o chestiune de timp, ci, din păcate, una de necesitate. Să te autoanalizezi şi să-ţi faci planuri, în nici un caz să tragi linia pentru a face totalul. Să-ţi fixezi priorităţi, altele decât cele de până acum.

Însă ca să ajungi cu bine la această etapă, trebuie mai întâi să treci de bariera procedurilor administrativ-birocratice de pensionare. Predai ultima lucrare cu semnătura ta. Îţi aranjezi lucrurile frumos pe birou sau la oricare alt loc de muncă. Îţi iei rămas-bun de la colegi, de la computerul, utilajul, echipamentul pe care ai lucrat zeci de ani. Îţi aduni viaţa într-o cutie mare din carton: poza soţului sau a soţiei, o fotografie din tinereţe cu copiii la mare, cana cu „cel mai bun şef” primită de la colegi, ghiveciul cu floarea preferată şi alte câteva nimicuri, apoi, obligatoriu, iei la rând toate ghişeele şi serviciile instituţiei. În toate aceste locuri vei fi privit cu oarecare răceală: doar nu mai eşti coleg cu ei. Îmi amintesc ce mi-a povestit mama despre momentul pensionării ei, undeva la jumătatea anilor nouăzeci. După primirea deciziei, i-a fost înmânată fişa de lichidare. Aşa era pe atunci. Primul drum, la bibliotecă: verificări, semnături, ştampile. Al doilea, la magazia de echipament sportiv şi materiale auxiliare – alte verificări, alte semnături, alte ştampile, plus o cupă din tinichea câştigată la întrecerea pe ramură cândva în anii şaptezeci. Al treilea, la depozitul de echipament militar, pentru a preda uniforma primită în tinereţe de la Gărzile Patriotice şi masca de gaze (pe asta n-a mai găsit-o fiindcă Războiul Rece se sfârşise de câţiva ani. A trebuit să o plătească). Al patrulea la arhivă. Au mai fost şi drumurile cinci, şase şi şapte, dar n-am reţinut exact despre ce era vorba. Pe urmă a venit în birou „doamna de la inventar”. A citit cu atenţie numerele scrise strâmb cu vopsea pe fişete, pe birou, pe lăzile cu documente (încă nu se pogorâse digitalizarea), calculatoarele, maşina de scris, scaunele, ferestrele, uşile, mă rog, cam tot ce era pe acolo. Când să semneze, şi-a ţuguiat buzele nemulţumită: „Unde e Lenin?”. „Lenin? Care Lenin?”. „Uite, scrie clar aici, pe fişă, una bucată tablou cu Lenin la Smolensk. Unde e?”. „Habar n-am, nici nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva”. „Nu se poate, ai semnat de primire pentru el în 12 august 1964. Lenin vorbindu-le muncitorilor la Smolensk. Ramă aurie şi agăţătoare fir roşu. Vreau tabloul, altfel nu semnez fişa de lichidare sau ţi-l imputăm”. Au căutat, au întors biroul cu susul în jos, nici urmă de bravul erou. „Poate l-ai dus acasă”. „Acasă. Pe Lenin? Ce să fac cu el?”. Vajnica funcţionară nu s-a lăsat intimidată. A semnat fişa de lichidare numai după ce a întocmit o notă de imputare a tabloului. Valoarea era cam cât a primei pensii primite de mama două luni mai târziu. De unde se vede că, drepte sau strâmbe, simbolurile îşi sporesc valoarea odată cu trecerea timpului. Cu o oarecare mândrie că îl avusese pe marele revoluţionar pe inventar, mama s-a pensionat, totuşi, văzându-şi liniştită de treburi. (Dragoş CIOCĂZAN)