Cu dragoste, domnului profesor

Aud din ce în ce mai des că relaţia profesor-elev este marcată de lipsa respectului. Nu ştiu dacă „respect” este cuvântul potrivit. Mai degrabă este vorba despre o schimbare de model social, destul de abruptă.
Astăzi elevii se întreabă ce rost mai are şcoala, când te poţi informa şi instrui singur din miile de surse disponibile. Mai ales online, pentru că în acel mediu pătrunzi uşor şi găseşti repede orice informaţie. Sigur că actualul sistem de învăţământ este tributar încă, pe alocuri, vechilor clişee, adică acelei mentalităţi conform căreia profesorul este un fel de zeu, intangibil, învăluit într-un halou al perfecţiunii. De la înălţimea catedrei sale, dascălul rosteşte ritos adevăruri fundamentale, pe care nu ai voie să le pui, ca elev, la îndoială. Asemenea climat nu a fost şi nu va fi niciodată sănătos. Profesorul secolului XXI trebuie să se reinventeze, devenind principalul motor al schimbării, un pol de interactivitate benefică ambelor părţi. Elevul (sau studentul) de astăzi este depozitarul unor cantităţi uriaşe de informaţii. Acestea trebuie sistematizate, clarificate, curăţate de di-mensiunea aleatorie şi sterilul intelectual care le distorsionează. Aici este cheia problemei. Cadrul didactic este singurul care poate face ordine în acest talmeş-balmeş informaţional. El trebuie să îl înveţe pe elev sau pe student CUM să folosească informaţia. Timpul manualelor ferfeniţite, al învăţatului pe de rost, al metodelor educative de genul „la colţ!” a apus. Pentru totdeauna.
Pe de altă parte, nu putem ignora prezenţa unei realităţi paralele: există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era un fel de cazarmă. Eu însumi mă gândeam şi mă gândesc încă la profesorii mei, ca aparţinând altei lumi. Dar asta şi pentru că aceşti dascăli chiar erau devotaţi misiunii lor, răbdători, bine pregătiţi şi dedicaţi total ideii de pregătire pentru viaţă a unor suflete aflate la început de drum. Şi le mulţumesc pentru asta. Şi pentru că şcolile prin care am trecut nu au fost cazărmi.
Singurele modele pe care le avem sunt acelea ale propriilor noştri pro-fesori. Profesorul nu mai e astăzi mem-brul unei aristocraţii a cunoaşterii, e o simplă fiinţă umană cu aceleaşi pre-ocupări ca ale omului de rând. Şi el are rate la bancă, copii de crescut, impozite uriaşe de plătit. I-a dispărut aura, pentru că amplitudinea deschiderii sociale a depăşit graniţele dintre vârste şi categorii sociale. Ne îndreptăm spre o lume a egalizării. Toţi suntem fiinţe umane, deci avem aceleaşi drepturi. Informaţia e accesibilă oricui vrea să o capete, deci nu mai există monopol. Aceasta este varianta pesimistă. Totuşi, meseria de dascăl va fi la fel de utilă multă vreme şi în viitor, cred. Şi sunt convins că multe, foarte multe generaţii de acum încolo vor părăsi, lăcrimând, băncile şcolii şi vor păşi în viaţă mulţumindu-i, cu drag, domnului profesor.(Dragoş CIOCĂZAN)