Credinţa ta te-a vindecat

Suntem în Săptămâna Patimilor. Ar fi bine să luăm aminte! Unii dintre noi sunt credincioşi, urmând cartea sfântă, alţii urmând cartea sufletului, alţii pretind că sunt credincioşi… oricum, este o perioadă din existenţa noastră în care măcar demonstrăm că vrem să fim mai aproape de Dumnezeu. Suntem sau măcar părem că suntem mai generoşi, că ne iubim aproapele, că îi respectăm pe bătrâni, că îi iubim necondiţionat pe copii, că iubim animalele…

Sigur, facem efortul de a fi spălaţi de păcate. Înţelegem că avem nevoie de iertare. Şi ne străduim să generăm gesturi frumoase. La o privire superficială. Ştim bine că-i aşa. Pentru că oamenii – bătrâni şi copii în special – pe care-i omenim în aceste zile sunt fiinţe care mănâncă, se îmbracă, se spală, se joacă, citesc… tot timpul anului, nu numai în ajunul Naşterii Domnului sau al Învierii Domnului. Este bine să facem fapte de milostivenie. Primii care trebuie să beneficieze ar trebui să fim noi înşine. Învăţând să ne iubim, îi vom iubi şi pe ceilalţi. Învăţând să credem în rugăciune, în puterea ei, având credinţă, vom fi mai puternici, ne vom vindeca pe noi înşine şi pe alţii, de boli şi de rele. Un mare dar de har poate fi rugăciunea noastră pentru binele unui om, a unui popor, rugăciunea pentru sănătatea cuiva. Pentru că rugăciunea, individuală sau în colectiv, are puteri magice tămăduitoare. Credinţa are proprietăţi dovedite, care certifică spusele lui Isus: „Credinţa ta te-a vindecat.”

Nu demonstraţii trebuie să facem în aceste zile. Trebuie să ne păstrăm sufletul curat şi deschis către povaţa Dumnezeiască, să ne mărturisim păcatele şi să cerem iertare, să ne spovedim şi să ne împărtăşim, dar fără ostentaţie. Tot ce împlinim în aceste zile, dar şi toate celelalte de peste an, facem pentru noi, din credinţă, nu pentru alţii, nu pentru a arăta ceva cuiva. Suntem noi cu noi în faţa lui Dumnezeu! Noi pe noi ne analizăm dacă suntem curaţi, dacă merităm iubirea.

Este săptămâna în care se ajunează până spre seară. Aşa cere biserica. Dar dacă chipul celui care ţine post şi ajunează este, la intrarea (sau nu) în casa Domnului, întunecat, încruntat, dacă privirea-i rea, dacă vorbele sunt rele, dacă gesturile sunt duşmănoase, sunt inutile şi postul, şi ajunarea.

Deniile sunt caracteristica acestei săptămâni, care cuprind cântări şi rugăciuni specifice doar perioadei Sfintelor Paşti, de aceea este cu spor şi cu folos să mergem la biserică în această perioadă. Dar şi cu această ocazie, din păcate, prea puţine chipuri vorbesc despre bunătate, pioşenie, iubire. Şi mă gândesc că săptămâna începe cu pomenirea patriarhului Iosif, vândut de fraţii săi cu treizeci de arginţi, o preînchipuire a lui Hristos, care a fost vândut de Iuda. Şi tot în această zi se face pomenire şi de smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod. „E o pildă dată omului, din care trebuie să reţină că Dumnezeu este, atât iubire, cât şi dreptate. Deci, la Judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va şi pedepsi pe cei care nu au rodit. (Mioara Vergu-Iordache)