Cred încă în omenie

Justiţia, iubirea de adevăr ne dau dreptul să devenim răi? Nu mai poţi avea compasiune, nu mai poţi fi înţelegător?! Urmăresc multele postări de pe reţelele sociale şi cu mare atenţie comentariile care le însoţesc şi vă mărturisesc că sunt derutată. Dumneavoastră?

Este o explozie de răutate, de violenţă verbală, de radicalism, de intransigenţă… Majoritatea celor care comentează pe marginea unor subiecte legate de orice, dar mai ales de politică, de adevăr, de dreptate, geopolitică, politicieni, administratori… se exprimă ca şi cum ar deţine tot adevărul lumii, toată ştiinţa, tot ce e la vedere şi mai ales ceea ce nu se vede, ca şi cum ar fi sfinţi, neprihăniţi, oameni fără de păcat. Îmi pun multe semne de întrebare cu privire la felul meu de a gândi, de a exista. Cât de „greşită” sunt?!

Îmi doresc, chiar cred într-o societate normală, democratică, într-o justiţie adevărată, făcută de oameni cinstiţi, competenţi! Cred că cel care greşeşte trebuie să suporte consecinţele faptelor sale! O dată pentru o greşeală! Pedeapsa să fie direct proporţională cu vina! Fără compromisuri, fără indulgenţe! Şi este momentul să vă spun că mă atinge o briză a îndoielii atunci când aflu că nici judecătorii nu sunt fără de prihană!, briză pe care o alung pentru că ea nu trebuie să se dezvolte în taifun, pentru că înţeleg că şi judecătorii sunt oameni!

      Revin la comentarii. Îmi aduc aminte de o situaţie: o femeie, mama a doi copii minori, cu probleme de sănătate, ea şi copiii ei, dovedite de documente medicale, este condamnată pentru o încălcare a legii; plăteşte prejudiciul, îşi asumă, implicit, greşeala (căci pare a fi, mai degrabă, o greşeală decât o vină). Cineva s-a arătat solidar cu condamnata. Credea că ar trebui eliberată. În subsolul postării, oameni, părinţi, pur şi simplu ignoră partea umană, creştinească a solicitării, ignoră tragedia unei familii şi, pur şi simplu, înjură. Acum încă nu s-au oprit postările şi comentariile contondente pe marginea alegerilor pentru Preşedintele României. La Praid se întâmplă o tragedie. În timp ce drama se adânceşte, noi comentăm. Normal, cred eu, trebuie să ne mobilizăm să ne ajutăm concetăţenii, mai întâi să ajutăm! În Bucureşti, un scelerat împuşcă o tânără mamă, care era de mână cu fetiţa ei în vârstă de trei ani. Tragedie. Este acuzată poliţia. Sigur, forţele de ordine au vina lor. Dar noi, cetăţenii, ce facem? Cum reacţionăm? Suntem la fel de viteji şi dincolo de tastatură? Intervenim până nu este prea târziu? Este cineva dispus să cedeze ca să nu sporească vâlvătaia conflictului? E excesiv de multă violenţă. În scris, vorbit, în familii, pe stradă, în şcoli, în pieţe, în spitale… Pe mine mă sperie aceste reacţii. Chiar aşa de tare ne-am radicalizat, până a ne pierde omenia? Suma urii noastre, uriaşă, o împărţim celor pe care-i bănuim a fi vinovaţi, uneori fără vină Vreau ca vinovaţii să fie pedepsiţi! Dar cred în viaţă şi cred în omenie! Şi cred că noi suntem oameni! (Mioara VERGU-IORDACHE)