Crăciunul la români

Şi din bolta poleită
Vine-o sanie aurită

Se apropie sfânta sărbătoare a Crăciunului, ziua Naşterii Mântuitorului, una dintre cele mai importante zile ale calendarului creştin!
Din bătrâni se povesteşte că, din munte, coborau înţelepţii, asceţii, îmbrăcaţi în cojoace de oaie, cărând în desăgile lor crengi de vâsc, considerat un leac universal, cu puteri miraculoase, atât pentru oameni, cât şi pentru vieţuitoarele din jurul casei. Aşa s-a născut numele de Crăciun, în amintirea moşilor cu plete albe care aduceau în sat, în ziua de ajun, Crăci de copac pline cu ramuri de vâsc.
De altfel, această sărbătoare a fost întotdeauna asociată cu un Moş darnic. În vechile tradiţii româneşti există un cioban – moş, cel care a creat tot ce ne înconjoară şi care aduce daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin. Multe tradiţii româneşti de Crăciun sunt asociate cu focul şi lumina, chemate să încălzească zilele şi mai ales lungile şi viforoasele nopţi de iarnă. Originea acestor obiceiuri este clar păgână, având rădăcini în cultul Soarelui, prezent la toate culturile europene, de la traci şi geţi, până la celţi şi popoarele scandinave. Astrul zilei reprezintă speranţa că, deopotrivă, natura şi oamenii vor găsi puterea să reînvie şi să aducă primăvara cea bogată, după lunile întunecate ale iernii.
Bradul împodobit este o tradiţie considerată recentă în cultura noastră populară, deşi acest arbore, simbol veşnic verde al înnoirii şi rodniciei,
i-a însoţit pe români din negurile istoriei, fiind asociat celor mai importante evenimente din viaţa omului: naşterea, nunta, botezul, semănatul, recolta. În Ajun se împodobeşte pomul de Crăciun, unul dintre cele mai iubite obiceiuri, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.
În ziua de 24 decembrie începe colindatul, fără de care sărbătoarea nu poate avea o dimensiune ritualică, care poate să continue încă două sau trei zile. Grupuri de copii, oameni maturi, bătrâni, doar fete sau doar băieţi, tineri căsătoriţi, în funcţie de zona etnografică căreia îi aparţin, se adună încă din zorii Ajunului pentru a colinda casele gospodarilor. La rândul lor, şi colindele pot fi asimilate unor ritualuri păgâne, modificate de-a lungul vremii ca urmare a evoluţiei conştiinţei sociale, inclusiv prin alăturarea unor semnificaţii religioase creştine.
În aceste zile, aerul se umple de clinchete şi voci de copii, care se aud sub ferestrele sătenilor, de dimineaţă până seara târziu. Colindătorii sunt întotdeauna primiţi în casă, deoarece se spune că ei aduc sănătate şi un an prosper, fiind recompensaţi cu nuci, mere, colaci şi, mai nou, bani. Nu ne putem imagina Crăciunul fără glasuri de copii şi dansatori purtând măşti de poveste, care bat cu opincile zăpada proaspăt aşternută pe uliţele satelor româneşti.
Sărbătoarea Crăciunului poate fi, de asemenea, considerată una a familiei, care trece peste orice obstacol, indiferent de gravitatea acestuia. Povestea pruncului Iisus şi a Fecioarei Maria ne învaţă că familia este cel mai important dar pe care îl avem, însă şi că tot ceea ce ne aparţine, mult sau puţin, trebuie împărţit cu toţi cei dragi. Aceasta este o adevărată sărbătoare a dăruirii, a uitării de sine, a compasiunii şi iubirii de aproape, a preţuirii momentelor unice în care putem fi alături de cei dragi şi apropiaţi, rude, prieteni, oameni care au însemnat şi continuă să însemne ceva în viaţa fiecăruia dintre noi.
Sărbătoarea este o ocazie de a te simţi liber, de a te destinde şi a trăi la maximum momentele festive.
Astăzi, din cauza unei acerbe lupte pentru existenţă, a greutăţilor şi problemelor vieţii de zi cu zi, oamenii au adaptat spiritul acestei sărbători la provocările cotidiene.
Sărbătorile de iarnă sunt un prilej de veselie, de relaxare, de linişte interioară şi regăsirea de sine. Fie că mergem la bunici, la munte cu prietenii, fie că stăm acasă, cel mai important lucru este să fim împăcaţi cu noi înşine şi mulţumiţi de alegerea făcută.
Iată marele pericol: nu neapărat transformarea şi adaptarea unor vechi tradiţii (acesta este până la urmă un proces psiho-social natural), ci siluirea, manipularea sau înfăşurarea acestora într-o mantie consumistă dublată de un marketing deşănţat. Nu preamărirea consumului este esenţa acestei sărbători, ci liniştea, pacea, bucuria de a împărtăşi cu prietenii micile bucurii ale efemerei noastre existenţe. Doar în acest mod vom reuşi să simţim pe deplin spiritul Crăciunului!
Şi pentru că am vorbit de mese îmbelşugate, să nu uităm de tradiţia tăierii porcului în ziua de Ignat (Sfântul Ignat) şi apoi pregătirea acestuia, transformarea lui în bunătăţile aşteptate tot timpul anului: şuncă, slănină afumată, caltaboşi şi cârnaţi, tobă, piftii, sarmale, sângerete şi multe alte delicii culinare. Această tradiţie este legată de numele Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul, „cel care Îl poartă pe Dumnezeu”. Istoria ne spune că Sfântul Ignatie a avut parte de o moarte martirică la Roma, în jurul anului 110, trupul său fiind sfâşiat de lei ca pedeapsă pentru credinţa sa în Hristos, iar când i-a fost despicată inima în mai multe părţi s-a constatat că pe fiecare bucăţică era scris, cu litere de aur, numele Mântuitorului.
Cu câteva zile înainte de marea sărbătoare a Naşterii Domnului, cei ce au crescut un porc în decursul anului îl sacrifică acum pentru a pregăti din el diferite feluri de preparate din carne, care îşi vor înfrăţi aromele cu mirosul de cozonac, mere coapte şi scorţişoară.
În dimineaţa zilei de 25 decembrie, bunicii obişnuiesc să facă semnul Sfintei Cruci pe frunţile nepoţilor, pentru ca aceştia să fie sănătoşi. Şi, astfel, încep pregătirile pentru sfânta sărbătoare de Crăciun.
În unele zone ale României, există un obicei numit „îngrijirea icoanei”, care simbolizează naşterea lui Iisus Hristos. În partea de nord a Moldovei, Ajunul Crăciunului se sărbătoreşte cu mâncare de post. Şi nimeni nu are voie să se atingă de bucate până când preotul nu intră pe uşă, binecuvântând sărbătoarea. În mai toate gospodăriile ţăranilor români, în ziua de Crăciun nu se mătură, ci doar a doua zi, iar gunoiul strâns trebuie dus la pomi ca să fie roditori. Spre seară, se ung cu usturoi vitele şi uşile de la grajduri, pentru ca spiritele rele să nu ia laptele vacilor. În unele sate maramureşene se zice că este blestemată femeia care nu pune de Crăciun faţă de masă cu „ciucălăi”, pe pereţi ştergare brodate şi pe pat perne cu feţe tărcate.
Cu tradiţiile sale mai vechi sau mai „digitalizate”, Crăciunul trebuie sărbătorit cu liniştea şi smerenia pe care doar seninătatea iubirii sincere de aproape ne-o poate da. Desigur, nu putem ignora abundenţa, prostul gust şi snobismul care, uneori, ne agresează vizual, olfactiv sau auditiv, dar această sărbătoare nu poate trece peste noi ca un simplu festival al opulenţei bahice sau gastronomice. Merită să încercăm să privim printre fulgii de zăpadă, crenguţe de brad scuturate de săniile de aur ale copilăriei, pe care nu avem voie să o uităm. Niciodată.
La mulţi ani! (Dragoş CIOCĂZAN )