Cornel BĂLESCU, pseudonim: ALENSIS DE NOBILIS

Multă lume îl cunoaşte! Nu neapărat sub numele real, Cornel Bălescu, ci ca Alensis De Nobilis, autor şi editor. Poate că nu aţi remarcat debutul din revista Liceului Industrial Mătăsari Gorj, Murmurul Jilţului,  din 1996. Poate că nu aţi fost atenţi la debutul editorial cu Suferinţa stelelor, volum de poezie apărut la Editura Punct, Târgu-Jiu, 1998. Dar nu se poate să nu-i fi remarcat apariţiile din publicaţii culturale din ţară şi străinătate şi alte numeroase studii şi articole. Şi, mai ales, cărţile: Axis Mundi, poezie, Editura Anamarol, 2009; Agonia Fiinţei, poezie, Editura Nouă, 2009; Referendum, poezie, Editura Nouă, 2009; Perfuzii cu lacrimi, poezie, Editura Absolut, 2012; Beţiile cosmice, poezie, Editura Absolut, 2016; Acolo, poezie, Editura Absolut, 2017; Alb, poezie, Editura Absolut, 2017; Înfloririle apelor, poezie, Editura Absolut, 2018; Amintiri din memoria luminii, poezie, Editura Absolut, 2018; Simfoniile lumii – Ceremoniile formelor, Editura Absolut, 2018; Alfa, poezie, Editura Absolut, 2018; Omul poliflor, poezie, Editura Absolut, 2019; Respiraţii în dar, proză, Editura Absolut, 2019; Turnuri de înălţimi, poezie, Editura Absolut, 2019, volume despre care există multe referinţe critice semnate de: Nicolae Brânzan, Ion Popescu-Brădiceni, Nicolae Dragoş,  Marin Ifrim, Valentina Becart, Al. Florin Ţene, Aureliu Goci, Cezarina Adamescu, Maria Ieva, Alex Gregora, Doina Drăguţ etc. Alensis De Nobilis, în acest moment, are în pregătire: Homo deus, proză; Despărţirea de umbră, poezie; Tratat de alienare, filosofie.

Iată un fragment din Simfoniile lumii – Ceremoniile formelor, Editura Absolut, Bucureşti, 2018, volumul oferit de autor „Ţie, cel care vii după mine, ţi-am aşezat/ o treaptă dincolo de limita vederii mele,/ ca să priveşti, când îţi va veni rândul,/ de mult mai departe, în viitor.”

Este un volum de proză cu ritm liric în substanţă, sunt învăţături pentru jocuri îmbibate de mituri, tablouri ale unui început de lume/viaţă care se petrec sub ochii imaginaţiei noastre, cu rime interioare de înţeles, nu numai de lectură. Sunt fresce mitosofice. Sunt îndemnuri îmbrăcate în dantelăria cuvintelor frumoase din vocabularul tradiţional românesc. Este o carte care se citeşte în tihnă şi cu tihnă, cu răbdarea celui care vrea să pătrundă dincolo de cuvinte. Poate fi, aşa cum anunţă şi primul text al cărţii:

„Dumnezeu s-a născut într-o duminică la amiază când îngeri de lumină se zbenguiau cu draci de întunecime, chicotind ca satirii după mirese duse la fântână să ia apă neîncepută din jgheaburi de mătase ca neaua. Era prin luna lui aprilie şi păpădii de argint cutreierau văzduhuri de platină. Ghirlande cu flori de salcâm cădeau peste ierburile crude, încremenite în rugă spre o iarnă îndepărtată în ceţuri. Prin grădini primenite de raze, oamenii greblau cu toiege de mirt fuioare de aburi, depănând în minte legende cu zâne şi zmei.

Profeţi fără vârstă stau neclintiţi în metamorfoza îmbrăţişării cerului cu pământul din care se nasc ciclopi de agheasmă cursă în lacrimi de mir. Călugării îşi aştern patul cu flori şi îşi primenesc cărţile sfinte cu parfumuri din Tibet, în aşteptarea viziunii în suflet, tremurând de apropierea cunoaşterii.

Pe ţărmuri răzleţite de întinderea lumii, cântă sirene într-o beţie necoaptă a căderii în vis, freamătă aerul pe lângă trupuri închipuite din miresme de crini. Fecioare de ambră urcă în stele din tripticul care stă aşezat pe ofrandă. Pacea coboară peste pământ, fără vârstă, în timp ce jivinele adulmecă în aer mirări.

Heruvimi de un albastru curat ies din mare ca nişte statui ale răbdării şi încep să se roage înspre nisipuri ce curg din clepsidrele timpului scurs în numărătoarea valurilor pe ţărm. Arderi în spaţii strecoară roiuri de stele în fante de aripi agăţate de îngeri – poeţi izgoniţi din grădinile Edenului pline cu ispite molatice şi şerpi de dorinţă.

Un tremur nelămurit cuprinde fiinţa păcătosului şi a omului curat, iar murmurele sângelui în vene se aude înfundat ca într-un cântec şoptit de o mamă la leagăn; fiarele pădurilor, gâze pe lacuri, feciori şi fecioare se opresc o clipă respirând parfum de sfială. Inimile bat mai tare, în fiinţe se rup zăgazuri de plânset, fiecare suflet este apucat de o dorinţă de îmbrăţişare a celuilalt. Rutul precede căinţa şi dă o nouă vigoare rădăcinilor puternice ale vieţii, ancorate în porturi de vise. Un freamăt pluteşte în aer şi tremură în frunze de cedri înfipţi cu coroanele în nori. Un abur moale îţi moaie oasele şi te cheamă în dualitatea care aşteaptă împlinirea prin cealaltă jumătate, contopirea materiei în ameţitoare deliruri.

Dumnezeu este privirea rugătoare a unui copil de cinci ani care te adoră ca să-l iubeşti, frângerea galaxiilor în imensitatea Universului explodând în mii de culori, invitându-te să iei parte la această măreţie, înfricoşat de atâta durere celestă, extaziat de bogăţia care ţi se revarsă în retină cum se revarsă bogăţiile lumii în ochii unui padişah.

Cu ochii plini de lacrimi, fecioarele încremenite în simbolul renaşterii stau îngenuncheate pe ţărmuri, undeva la marginea lumii; vântul le mângâie pielea sfinţită în mirodenii de Indii şi mosc de Damasc, lacrimile lor de durerea aşteptării sunt mirul în care se scaldă ticăloşiile lumii ascunse în vorbe dulci şi mâini iuţite pe săbii. Parfumul sângelui care stropeşte nebunia spectatorilor la marele circ al lumii ameţeşte creiere şi înduioşează rănile nebunilor de putere, otrăvesc predicile sfinţilor şi îneacă în gât vorbele ucenicilor martiri.

Pelerin în valea tristeţii, otrăveşti lumea cu trupul tău îmbătrânit de vâltoarea păcatelor, îţi ridici privirea spre cer, sceptic că minunile lumii îţi vor reda auzul şi văzul, îţi vor lumina ochiul cu ghirlande de lumină. Moartea îţi va părea o sirenă, gustul amar al singurătăţii îţi va otrăvi şi ultima picătură de suflare; până în ultimul ungher al fiinţei tale, şarpele prefăcut în vierme va încolţi în mucegaiul bolnav.

Cui vei rămâne tu, indecis şi bolnav trupeşte, când vei privi dimineţile auguste în care călugării îşi spală feţele în râu, iar păsările cerului vântură cerul spre a-i da viaţă? Pustietatea ta, om care nu trăieşte admirabil te va duce spre ultimul drum fără care şi făclii de nuntă, ci în cergă de ierburi culese pe rouă pline de povara ultimei pierderi….

Deschide ochii şi cugetă!

Lasă lumina să se strecoare în tine, înnobilând huma păcătoasă, respiră tot Universul deodată şi înalţă-te. Lasă crucea deoparte, ridică-te din mormântul tău şi învie în miracolul de netăgăduit al vieţii-toată frumuseţea unei lumi abia bănuite de tine te aşteaptă. Vino printre noi şi roagă-te în biserici de poezie cu murmur de copil care e însetat de comete, prefă-te în înger frumos şi abstract, în iluminare perpetuă a icoanei iubitei, în soarele pruncului care te aşteaptă gângurind.

Vino să cunoşti învierea care de mâine te va transcende în învingător, în om mântuit!” (Mioara VERGU-IORDACHE)