Contrafactual sau nostalgia viitorului

Se spune despre cei trecuţi de o anumită vârstă că suferă de nostalgia după comunism. Şi nu e vorba despre vreun regret material, de dorul de o aşa-zisă stabilitate, de amintirea anilor tinereţii, nici măcar de fascinaţia pentru un anumit (fost) lider sau de vreo legătură cu politica. Este un fenomen cultural, suspect ideologic, conform unor ajustări legislative, chiar penal. De fapt, nu e niciuna dintre cele de mai sus, ci o formă de respingere reciprocă a două generaţii cu priorităţi culturale cât se poate de diferite. Să luăm lucrurile metodic. Îi citim pe clasici? Dante Alighieri nu scria cam fără perdea, nu era exagerat de mistic? Poate chiar subversiv. Ce altceva ar putea fi Divina Comedie dacă nu un manifest ideologic ascuns în spatele unei ficţiuni. Shakespeare ducea cam des sticla la gură, iar o fugă de Johann Sebastian Bach este de-a dreptul îngrijorătoare: prea multă ordine, prea multă disciplină şi rigoare – clar, un bolşevic. Da, am întâlnit oameni care gândesc astfel. E drept, nu mulţi, slavă Cerului. Pentru ei, lumea începe cu domnii Zuckerberg şi Gates. Să nu mai vorbim despre folclor. Dacă îl invoci, rişti să fii privit ca un clovn. Costumul popular? Retrograd. Cavalul? Probabil, un instrument de propagandă pastorală, sămănătoristă. Dacă mărturiseşti public că există frumuseţe în aceste lucruri, eşti catalogat drept un nostalgic incurabil, eventual cu tendinţe de colecţionar de amintiri contrare legii. Problema nu e însă nostalgia. Problema e suspiciunea că orice ataşament faţă de trecut trebuie să ascundă o vină. În logica asta, memoria devine un fel de contrabandă cu emoţii. Ai voie să fii un om al zilelor noastre doar dacă uiţi. Ai voie să crezi, dar numai dacă ignori ce ai crezut înainte. Cu alte cuvinte, progresul devine o cursă în care trebuie să alergi fără să priveşti în urmă, nu pentru că trecutul te-ar trage înapoi, ci pentru că simpla lui existenţă te face vinovat.

Este o lume în care totul e nou, instantaneu, simplificat, în care convieţuiesc două „culturi”: una a memoriei şi una a vitezei, iar Pardaillan circulă cu trotineta. Prima are răbdare, a doua are notificări. Prima construieşte sensuri în timp, a doua le consumă în timp real. Ce ar fi făcut marii creatori dacă ar fi trăit astăzi? Henryk Sienkiewicz, de exemplu. Ar mai fi scris Quo vadis? Desigur, dar probabil ar fi fost nevoit să adauge un disclaimer: „Forma în care este prezentat Imperiul Roman nu reflectă poziţia politică a autorului”. În loc de creştini persecutaţi, am avea personaje atent echilibrate, câţiva oameni de culoare, vreo doi asiatici, o drag-queen, ca să nu se simtă nimeni exclus. Câteva considerente despre schimbările climatice ar ajuta mult la echilibrarea temei. Nero ar fi prototipul dictatorului, iar martirii ar trebui să evite dramatismul excesiv, pentru că emoţia este, desigur, manipulatoare. Georg Friedrich Händel ar compune ceva, fără îndoială. Însă un oratoriu precum Messiah ar trece printr-un filtru atent: să nu fie „prea religios”, „prea exclusivist”, să menajeze„sensibilităţile”. Poate ar apărea o variantă „Messiah – unplugged & remixed”, cu participarea unui ansamblu de street-dance. Aleluia, dar cu moderare prin algoritmi. Într-o epocă în care toţi condamnă intoleranţa, toleranţa însăşi a devenit selectivă. Erezia nu mai este acum teologică, e culturală. Inchiziţia a învăţat să tasteze rapid şi să blocheze cu un click opiniile „neconforme”. Nu pentru că ar fi învechite, ci pentru că au ceva de neiertat: răbdare. Răbdarea de a construi sensuri, de a dezvolta idei care nu încap într-un minut şi jumătate: Nero dansează, Roma arde, swipe-up pentru partea a doua, după câteva reclame la un produs de slăbit. Dar să nu fim nedrepţi. Nici prezentul nu e steril. Există şi azi oameni care scriu profund, compun serios, gândesc incomod. Doar că sunt mai greu de auzit într-o lume în care zgomotul de fond nu este moderat, însă opiniile liber exprimate da. Întrebarea reală nu e dacă Sienkiewicz, Dostoievski, Garcia-Marquez, Dickens, Walt Whitman ar mai scrie sau dacă Händel, Wagner, Ceaikovski, Beethoven ar mai compune. Nu putem face estimări judecând contrafactual. Nu e o societate mai superficială, ci doar una foarte, foarte diferită fiindcă altul e contextul, altele sunt provocările. Nu suferim, cu toţii, de regretul pentru un trecut apus. Ceea ce ne frământă este nostalgia viitorului. (Dragoş CIOCĂZAN)