Concursuri

A fost clar din 11 mai, din cea de a doua semifinală a Eurovision 2023! Noi, românii, nu votăm pentru, ci mai mereu împotrivă. De data asta, nu prea ai ce să reproşezi TVR pentru că votul a fost al publicului. Asta a vrut publicul român, să rupă inima târgului! Probabil a vrut să fim „altfel”, că am văzut noi că cei „altfel” au succes. Personal, la spectacole, prima reacţie îmi este de „plăcut” sau „neplăcut”, de data asta a fost de „mi-e ruşine”. Dar am admirat Republica Moldova, care nu s-a ruşinat nici de temă, nici de limba română. Şi a avut priză la publicul european cât să ajungă în finală, pe 13 mai, şi să se claseze pe locul 18. Curat, frumos, normal. Nu cu o temă la zi, regională, ci cu o temă ancestrală.

Vineri seară, o altă finală a unei emisiuni cu priză la public. „Românii au talent”. Media de vârstă a participanţilor, probabil, a fost  de majorat, dar cei mai mulţi concurenţi de succes, români şi străini, au fost minori.  Unul dintre cei mai mici concurenţi, Rareş Prisacariu, a obţinut Marele Premiu, pe baza voturilor publicului. (Că este „pe bune” sau nu rezultatul acestui tip de vot, „votul publicului”, este la fel de important în cele două concursuri.) Mi-a plăcut Rareş, am fost mândră de acest copil, pe care l-am mai văzut şi-n alte emisiuni. Nu cred că este o vâlvătaie care se va stinge, nu cred că se va pierde. Dar nu e important că mie mi-a plăcut. A plăcut celor mai mulţi dintre votanţi.

În ambele situaţii lumea a comentat/contestat. Eu nu aş fi scris, dacă nu mi s-ar fi părut că reacţiile internauţilor, cititorilor, telespectatorilor sunt emblematice pentru comportamentul (să zic aşa!) unei părţi a poporului nostru. Cârcotaş, neasumat, invidios. Când e rău, de ce e rău, când e bine, de ce e bine. Când alege ceva un om sau un grup de oameni nu e bine, când are liber la ales tot poporul nu e bine. Cum e bine?! Este bine vreodată?! Apoi, ne cam pute (scuzaţi expresia!) tot ce este românesc. Greşit zic cei care spun că românii sunt xenofobi sau rasişti. Românii se urăsc – jurându-se că nu-i aşa – pe ei înşişi, propriul popor. „Capra vecinului”, care musai trebuie să moară, este chiar dincolo de gardul nostru, nu mai departe. Şi această atitudine, chiar cred că izvorăşte din „tăierea rădăcinilor”, din suprimarea sau numai ignorarea educaţiei în spiritul apartenenţei la tradiţiile, la cultura poporului român. Cum pot tinerii să-şi asume cu mândrie, cu responsabilitate, apartenenţa la poporul român, când ei nu învaţă despre istoria, geografia, literatura, muzica, arta, în general, ştiinţele exacte, tehnica, sportul, obiceiurile, tradiţiile româneşti…? Când aproape totul este luat în derâdere? Când aproape totul este defăimat? Când Limba Română este  înlocuită şi „îndopată” cu expresii străine ce înlocuiesc expresiile româneşti?!

O plantă fără rădăcini are puţine şanse să se dezvoltate; rar se „prinde” pe vreo altă rădăcină, dar nu va mai fi ea, va fi o corcitură! (Mioara VERGU-IORDACHE)