Columna lui Mârlan

Ultimul cuvânt al titlului trebuia scris cu literă mică, ştiu. Mi-am permis necuviinţa unei majuscule fiindcă sensul căpătat de acest substantiv în ultimele decenii a depăşit pragul banalităţii: nu mai reprezintă definiţia unui anume fel de comportament, ci un fenomen, o regulă, un sindrom. Drept urmare, trebuie introdus în manuale, tratate, dicţionare şi alte asemenea scrieri de învăţătură ca substantiv propriu. Ca obiect de studiu, Mârlanul şi toată familia de cuvinte sau apucături care se ţin  ciurdă după el, nu mai prezintă cine ştie ce interes pentru că orice incursiune în cotidian va duce, cu siguranţă, la o întâlnire cu el. Nu există loc, prilej, context, în care să nu te loveşti de astfel de oameni. Asta şi pentru că, asemenea magneţilor cu semn contrar, Mârlanii sunt atraşi de bunul simţ, în cel mai devorator sens cu putinţă. Din cauza lor, orice atitudine sau acţiune devine o aventură insalubră. Nu trebuie decât să încerci să-ţi strecori maşina pe panglica îngustă de asfalt lăsată liberă de cel care şi-a parcat maşina de-a curmezişul pe două sau trei locuri ca să înţelegi natura ştiinţifică a fenomenului. Exemplul e bun pentru că traficul şi comportamentul la volan sunt, probabil, cel mai la îndemână mod de a dovedi că sindromul există şi că trebuie musai scris cu majusculă la început. Dacă o molimă ar pustii planeta, Mârlanii ar rămâne în viaţă, fără doar şi poate, fiindcă sunt cotropitori, iar tentaţia contagiunii e mare. Cine nu şi-ar dori să obţină totul mai repede, să scape de cozi, de reguli, să ocolească legea, bunele maniere? Toate astea sunt pierdere de timp. Nu moare nimeni dacă nu dai bună ziua când intri într-o casă de oameni, dacă îi iei pe toţi în răspăr, scuipi coji de seminţe pe jos, plescăi, te îmbrânceşti ori te scarpini în văzul lumii în locuri la care ar trebui să ai acces doar în cea mai profundă intimitate. Tupeul are avantajele lui, este calea incontestabilă spre succes. Singurul efort pe care Mârlanul este obligat să-l facă este acela de a demonstra zi şi noapte cât de inutil este efortul de a munci cinstit, de a fi riguros şi corect, empatic, politicos şi tolerant, pentru că, iată, el a reuşit în viaţă procedând fix pe dos. Obrăznicia deschide uşi, e adevărat, cu piciorul, nu cu mâna, dar le deschide. Din păcate, li se întâmplă şi celor cu minţi luminate să cadă în capcană. În cazul lor e mult mai grav pentru că o fac cu bună ştiinţă. Ţopârlanul comun este incult, ignorant şi leneş, însă cel cu carte urmăreşte un scop alunecos. Ambii circulă liberi şi, din păcate, au tendinţa de a se alia şi de a forma o oaste cu scopul bine conturat şi deloc ascuns de a câştiga nu una sau mai multe bătălii, ci războiul. Cum ar arăta o lume condusă de Mârlani? Probabil una în care ordinea, bunul simţ, politeţea, uzanţele, legile, normele ar fi călcate în picioare fără a mai păstra măcar aparenţele. Vă sună cunoscut?  

Până la urmă, ar trebui să le fim recunoscători, putem afla de la ei secretul supravieţuirii în vremurile ce vin. Mai ales că plictiseala indusă de un nesfârşit proces de „reformă” a cuprins întreaga planetă. Confruntaţi din ce în ce mai des cu lipsurile impuse de scăderea resurselor şi aflaţi în pragul unei cataclismice schimbări de paradigmă – de la cea a bunăstării prin consum la cea a suficienţei prin cumpătare – oamenii sunt înclinaţi să adopte calea cea mai simplă, luminată feeric de „descurcăreţii” întâlniţi la tot pasul. În fond, aceştia din urmă sunt exemple demne de urmat, întemeietorii lumii noi bazate pe datul din coate şi pe ocolirea fără mustrări de conştiinţă a regulilor. Eroii noştri cei de toate zilele, liderii, modelele, tiparul, croiala în care va trebui să ne înghesuim ca să trecem de zilele grele ce urmează negreşit. După atâtea eforturi de a fi Mârlani, li se cuvine dacă nu o statuie ori un grup statuar stropit cu jeturi de apă luminate de leduri, măcar o columnă, una mică de tot, care să le nemurească eroismul de a fi creat o şcoală, un curent, o filosofie a supravieţuirii prin mitocănie. Marmura, un material aproape indestructibil, îi va păstra aşa cum sunt, fără săbii, fără coifuri, fără cai, simplu, scobindu-se cu aroganţă între dinţi şi zâmbind mulţumiţi posterităţii recunoscătoare. (Dragoş CIOCĂZAN)