Cod roşu de minciună

Îi auzi şi parcă nu-ţi vine a crede. Acum vreo două luni auzeam şi vedeam pe toate posturile de radio sau televiziune, în general în toată presa, promisiuni avântate, proiecte măreţe, sute de grădiniţe şi zeci de spitale moderne crescând ca din pământ, autostrăzi pe care le şi vedeam cu ochii minţii şerpuind elegant printre lanuri de floarea-soarelui sau croindu-şi drum printre stânci fioroase, tramvaie şi autobuze noi, ghişee zidite pentru totdeauna înlocuite fiind de mediul online care ne va scăpa de birocraţie, transparenţă şi iar transparenţă. Aşa, şi? Au trecut zilele, lunile şi aflăm de la responsabilii politici care ţin în mâinile lor hăţurile ţării că „una spunem în campania electorală, altceva e când ajungi la putere şi dai piept cu realitatea”. Nu e ceva nou, ne-am obişnuit cu promisiunile în van, dar e pentru prima oară în istoria post-decembristă când cineva recunoaşte cu seninătate acest lucru. Poate fi o formă de transparenţă. Sau o recunoaştere a neputinţei. Sau, pur şi simplu o inconştientă sinceritate.

Minciuna, cu rea sau cu bună (cică există şi aşa ceva) intenţie e, oricum minciună. Şi, de vreo 30 de ani suntem în cod roşu din acest punct de vedere. Prea des se repetă „Vom face” şi nu auzim aproape deloc „Am făcut”. Bătălia politică, altfel justificată în orice stat democratic, se desfăşoară la noi cu patimă şi dorinţă de înavuţire. Peste tot în lume, în statele democratice, puterea se ia prin vot. La noi se intră la putere cu buldozerul. Se dă buzna prin birourile celor dinainte, se caută acte care să-i incrimineze, se anulează sute de proiecte şi programe în ideea că „noi” vom face lucrurile altfel. Finalul  „firesc” al carierei unui om politic din România este puşcăria. Nu contează ce şi cum a făcut, important e să-l ştergem de pe harta politică. Se fac coaliţii, pentru că, în înţelepciunea lui, poporul nu îşi pune toate ouăle în acelaşi coş. Cele de stânga pier măcinate de ambiţii individualiste şi de o prea mică voinţă de schimbare. Cele de dreapta, invariabil în ultimii treizeci de ani, se autodevorează măcinate de teama pierderii electoratului captiv şi conduc la dezastru economic. Etatismul exagerat şi clientelismul celor dintâi este pe deplin egalat de obedienţa faţă de investitorii străini, debilizarea statului şi acelaşi clientelism practicate de cei din urmă.

În ambele cazuri, minciuna este, de fapt, la putere. Miliardele de euro promise de partenerii europeni se topesc pe zi ce trece, căci sunt doar vorbe goale. Drumurile şi spitalele noi mor încă din faza de machetă. În niciun oraş din lume nu vei întâlni de atâtea ori afişul „Atenţie, cade tencuială!”, fiindcă renovarea şi consolidarea clădirilor afectate de cutremure este blocată de zeci de ani din motive politice, iar în cazul unui dezastru, după ce mii de oameni îşi vor fi pierdut viaţa, vom asista, probabil, la acelaşi circ: se vor arăta, urlând, cu degetul unii pe alţii. Pământurile însetate nu vor primi apă prin irigaţii – de zeci de ani se fac planuri şi proiecte. Fermierilor români li se promite ajutor pentru a fi competitivi cu „confraţii” din UE, dar nici asta nu ne iese.

Minciuna în scop electoral pare un mod de a face politică. Logica de campanie guvernează de fapt România. Între timp, alarma de cod roşu urlă necontenit, iar beculeţul aprins pe care scrie cu litere de-o şchioapă „Minciună!” nu vrea, deloc, să se oprească din clipit. (Dragoş CIOCĂZAN)