CLEPTOCRAŢIA

Aşa merg lucrurile – partea a II-a

Lector univ.dr. Florin Maciu are o vastă activitate ştiinţifică, fiind, între altele, autor al cărţilor „Războiul contemporan de lege şi lege ferenda în dreptul românesc”, „Regimul juridic al stărilor excepţionale. Dictatura constituţională la intersecţia cu democratizarea armatei”, „Instrucţia tragerii – pistolul, deprinderile necesare pentru mânuirea lui / şi decizia de a trage”, „Regimul juridic al contravenţiilor”, „Sisteme politice comparate”, precum şi a mai multor articole şi comunicări ştiinţifice, apărute în publicaţii din ţară şi străinătate.

Cleptocraţia înseamnă conducerea hoţilor, o formă de guvernământ unde lideri politici corupţi, folosesc sistematic puterea lor politică pentru a se îmbogăţi din bani publici, în urma unor contracte frauduloase sau a unor delapidări de fonduri ori resurse... În cleptocraţie, politicieni corupţi se îmbogăţesc pe ei înşişi în mod secret, în afara legii, prin mită, recompense (kickbacks) şi favoruri speciale de la corporaţii sau, mai simplu, dirijează fondurile de stat spre ei sau asociaţii lor. Politizarea instituţiilor, în special a celor de impunere a legii, este necesară pentru ca această formă de guvernare să continue să funcţioneze, iar asta se face sub deviza pronunţată de un fost dictator peruvian, Óscar Benavides, care, intrigant, ne pare tuturor cunoscută: „pentru prietenii mei, totul; pentru duşmanii mei, legea.” Acum trei ani, România avea o listă lungă de politicieni care au fost condamnaţi, cu suspendare sau executare. Singurul instrument viabil de luptă împotriva corupţiei, pe termen lung, este să avem instituţii ale statului independente politic, un guvern care este ferm în combaterea corupţiei, un Parlament independent, care nu este influenţat de interese economice şi, desigur, o presă integră. În caz contrar, corupţia se răspândeşte ca un cancer în societate

Într-un articol anterior (Opinia naţională nr. 1165, 1166, 1167) , prezentam, mai mult din punct de vedere didactic, ce înseamnă „particraţia” şi ce rău poate produce societăţii unde democraţia, deşi proclamată şi cultivată la suprafaţă, ia înfăţişări hidoase în urma unor acţiuni ale unor reţele subterane conduse chiar de partidele chemate să o garanteze sau la adăpostul oferit de acestea. Pe scurt, fără a face o recapitulare ca la şcoală, într-un stat unde domină „particraţia”, partidele şi, mai ales, unele persoane din conducerea lor nu urmăresc neabătut şi cu loialitate bunăstarea întregii societăţi, ci au ca prim obiectiv un ţel ascuns – promovarea şi ocrotirea intereselor proprii şi, de ce nu, de clan sau chiar familie, controlul resurselor naţiunii, exploatarea acestora neglijând aspiraţiile populaţiei.

Uneori, lucrurile sunt evidente, alteori, având de a face cu manevre deghizate, afişarea unor poziţii derutante, muşamalizări executate cu temeinicie ori alte stratageme menite să producă zăpăceală, dezorientare, descumpănire sau chiar panică, faptele rămân pentru veşnicie îngropate sau cetăţenii reuşesc să vadă numai vârful unui aisberg, fără să-şi dea seama de existenţa sau amploarea fărădelegilor.

Iată unul dintre lucrurile evidente, despre care vorbeam. Avem, în prezent, cinci viceprim-miniştri, într-o perioadă când, la timpul scrierii articolului, Guvernul se pronunţă zilnic asupra necesităţii de a se face restructurări judicioase care să aibă ca efect diminuarea cheltuielilor din bugetul statului. Legea fundamentală prevede, la art. 102 (3), că „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.” Legea organică, Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, prevede, la art. 3 (1), că „Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri.” Ca excepţie, la al doilea alineat, lasă posibilitatea înfiinţării şi a altor funcţii, între care cele de viceprim-miniştri.

Ca urmare, nu există o normă imperativă pentru Guvern de a avea în structură vreun viceprim-ministru; există numai o normă permisivă, care dă voie, dar trebuie să reţinem că regula este la primul alineat. Un tratament egal acordat partidelor din coaliţie putea să însemne şi zero viceprim-miniştri; oricum, noi n-am remarcat pe niciunul în sens pozitiv. Ce semnal dai la începutul aşa-zisei reforme, când umfli cu nonşalanţă structura statului la vârf şi vrei să tai, în schimb, de la baza piramidei? Noi avem mai multe epitete pe care să le ataşăm cuvântului semnal!

Am afirmat, în articolul precedent, că scopul nostru este unul eminamente instructiv ori pedagogic şi nu vom jigni pe nimeni, nu vom încerca să denigrăm, nici măcar nu vom folosi cuvinte care să deranjeze, cum ar fi „ciolan” ca metaforă. Nici măcar „ciozvârtă”, „halcă” sau „hartan”, adăugăm acum. Şi, mai ales, subliniem că nu dorim nici să încercăm să alterăm părerile cititorilor care, probabil, au deja formate anumite concepţii potrivit cărora există, între persoanele şi personalităţile politice din România, măcar un „cel mai…” sau „singurul care…”, în mod pozitiv ori negativ.

Tot în articolul precedent, ziceam că „particraţia” este numai unul dintre elemente care ne afectează bunăstarea. El se combină cu altele de care vom vorbi, posibil, cu alte ocazii. Un prilej îl avem chiar acum.

Dacă cititorii vor reţine cum şi de ce este periculoasă „cleptocraţia”, fiindcă de ea ne vom ocupa, noi suntem extrem de mulţumiţi.

Din când în când, cu litere înclinate, vom introduce scurte pasaje din cartea „Sisteme politice comparate” scoasă pe piaţă de editura „România de Mâine”, în decembrie 2025.

Cleptocraţia înseamnă conducerea hoţilor, o formă de guvernământ unde lideri politici corupţi, folosesc sistematic puterea lor politică pentru a se îmbogăţi din bani publici, în urma unor contracte frauduloase sau a unor delapidări de fonduri ori resurse… În cleptocraţie, politicieni corupţi se îmbogăţesc pe ei înşişi în mod secret, în afara legii, prin mită, recompense (kickbacks) şi favoruri speciale de la corporaţii, sau, mai simplu, dirijează fondurile de stat spre ei sau asociaţii lor.

Politizarea instituţiilor, în special a celor de impunere a legii, este necesară pentru ca această formă de guvernare să continue să funcţioneze, iar asta se face sub deviza pronunţată de un fost dictator peruvian, Óscar Benavides, care, intrigant, ne pare tuturor cunoscută: „pentru prietenii mei, totul; pentru duşmanii mei, legea”.

Oricum, rămânem conştienţi că această formă de guvernare îmbracă forme nebănuite, chiar şi unde nu te aştepţi. Gerhard Schröder, fost cancelar german, a pledat pentru o conductă de gaz, sub Marea Baltică, între Rusia şi Germania, proiectul Nord Stream. După mandat, în 2005, a devenit preşedintele companiei controlate de statul rus, responsabilă pentru proiect.

Ne întoarcem în România. Anii ‘90 precum şi începutul mileniului al treilea au fost pentru mulţi români un coşmar, un trai în junglă, ceva ce le-a întrecut cu mult imaginaţia, i-a şocat, i-a zguduit şi le-a afectat serios mentalitatea.

În Bucureşti te fugăreau haite de câini abandonaţi şi înfometaţi. Străzile erau pline de gropi şi de cerşetori sau, mai rău, de hoţi dispuşi să fure orice, oricând. Cine îşi lăsa radioul în autoturism numai o noapte regreta amarnic. Se cerea mită în mod făţiş, oamenii plăteau fracţiuni consistente din veniturile lor pentru asta, iar cei care o primeau se plângeau că mita nu era substanţială şi că abia acoperea preţul câtorva beri consumate la restaurante de lux. Vânzătoarele din magazinele private, toate rude sau prietene apropiate cu proprietarul, îţi suflau fumul de ţigară în faţă, stăteau de vorbă cu prietenii ignorându-te intenţionat, şi te ameninţau că te dau afară, dacă îndrăzneşti să deschizi gura. Toţi încercau să te fraierească şi, dacă protestai, auzeai destul de des un răspuns stereotip: „hai domne că toţi suntem români”. Ca să-ţi cumperi bilete la Operetă, trebuia să-ţi sacrifici cel puţin o oră, deşi nu era coadă la bilete. Lipsea casiera. Fiecare îşi luase libertatea în propriile mâini şi se comporta aşa cum credea de cuviinţă. „Aşa mergeau lucrurile”.

Poliţia exista teoretic, dar nu ştim care poliţist mai avea curajul să impună legea. Erau foştii călăi din vremea socialismului. Şi, până la urmă, care lege? Totul era permis, doar câştigaserăm libertatea. Numai că aceasta nu a venit singură.

Cu puţine cunoştinţe despre noua realitate, nemiloasă, dar cu aspiraţii de înavuţire, românii, mulţi şi naivi, fără posibilităţile de informare de astăzi, au simţit pe deplin contactul veninos cu noua societate, cu jocurile piramidale, falimentele bancare şi fondurile de investiţii dispărute peste noapte, deşi erau prezentate, cu seriozitate, ca investiţii sigure. Toate acestea, desfăşurate cu sprijinul nemijlocit al unor reprezentanţi ai statului.

Trecerea la economia de piaţă, privatizările, liberalizarea comerţului au creat oportunităţi pentru deturnare de fonduri, mită şi fraude, mai ales din cauza legislaţiei incomplete şi a controlului slab. Instituţiile de control din domeniul fiscalităţii, al justiţiei ori al poliţiei erau adesea depăşite, corupte sau supuse influenţelor politice. Procesele decizionale, achiziţiile publice şi alocarea fondurilor erau netransparente, facilitând luarea de mită şi clientelismul. România a fost un exemplu clasic de corupţie masivă. „Aşa au mers lucrurile”.

Percepţia majorităţii era că cine ştie să ocolească legea e deştept. Nu conta că o face prin mită, furt, delapidare, falsuri etc. Oamenilor li se inoculase ideea că trecerea la capitalismul din Occident presupune să avem nişte milionari (sau miliardari). Se mai ştia – informaţie extrasă şi prelucrată de la cei pe urma cărora voiam să călcăm – că nu este de bonton şi că nimeni nu vrea să fie întrebat despre sursa primului milion.

Senzaţia noii realităţi a determinat ca majoritatea covârşitoare a cetăţenilor să fie nu numai contrariată, dar şi profund tulburată; populaţia era răvăşită, era dificil să distingi ce e bine şi ce nu. Bănuiala, la modul general, era că am intrat, fără scăpare, într-un marasm economic, moral şi spiritual.

A picat foarte bine denumirea acelei perioade ca fiind „de tranziţie”, termen menit să-i încurajeze pe cei care nu mai suportau situaţia. Expresia dădea speranţa că lucrurile se vor schimba, totuşi.

Conform unui studiu din 2006, majoritatea subiecţilor considera că fenomenul „corupţie” a apărut în perioada de „tranziţie” (42,5%), în timp ce aproximativ 32% erau de părere că este vorba despre o trăsătură permanentă a mentalităţilor româneşti. Poate nu degeaba mulţi dintre conaţionali vorbesc despre nevoia unui nou Vlad Ţepeş, chiar fără să cunoască invocaţia lui Mihai Eminescu din „Scrisoarea a III-a”. Poate nu în zadar grupul umoristic „Vacanţa Mare” făcea, la un moment dat, o analiză destul de acidă când aborda unele dintre metehnele românilor şi spunea, între altele, că dacă un copilaş are o privire inteligentă este calificat la modul laudativ ca fiind „‘oţ”.

Aşa cum am mai spus, confuzia era preponderentă, iar oamenii amestecau calităţile cu defectele, oamenii oneşti cu lichelele.

Corupţia în cadrul principalelor instituţii publice din România era percepută ca mare şi foarte mare la nivelul Guvernului (77,7%) şi Parlamentului (77,6%). Aşadar, instituţiile implicate în viaţa politică, respectiv, Legislativul şi Executivul, erau văzute de populaţie ca fiind cele mai corupte. Nici Justiţia nu se plasa bine.

Politicienii erau în viziunea populaţiei cei mai corupţi, fie că este vorba despre parlamentari (74,5% dintre subiecţi considerau că parlamentarii sunt în mare şi foarte mare măsură corupţi), fie că este vorba despre membri ai guvernului (68,2%) fie ai administraţiei publice locale (60,4%).

Principalele cauze ar fi fost birocraţia prea mare (79,7%) şi implicarea unor politicieni în lumea afacerilor (78,1%). Simţim nevoia să precizăm sursa de informare – https://www.mai-dga.ro/wp-content/uploads/2017/01/Sondaj_INC_2006.pdf, consultat în ianuarie 2026.

Corupţia în perioada de tranziţie a condus nu numai la buimăcirea oamenilor lipsiţi de repere morale corecte, ci şi la împiedicarea investiţiilor, la transformarea concurenţei într-o glumă, la subminarea statului de drept şi apariţia reţelelor infracţionale organizate. Cetăţenii şi-au pierdut încrederea în instituţiile statului. Convingerea majorităţii era că fenomenul corupţiei este inexorabil. „Aşa au mers lucrurile”.

Dacă ne relaxează cu ceva, trebuie să spunem că fenomenul s-a manifestat în toate ţările post-comuniste. Au existat peste tot privatizări opace, sisteme de control anemice, instituţii slabe, croite parcă pentru a se lăsa mituite.

Dezvoltarea economică a avut de suferit amarnic, a fost un sezon deschis pentru jaf, iar mulţi aşteptau ca hoţii să ajungă la saţietate şi să se oprească. Se întâmpla şi lucrul acesta, numai că ştafeta era predată altora, flămânzi. Aşa s-a născut zicala că „nu mai e nimic de furat în România”. Unii, chiar mulţi, neîncrezători în noul folclor, au continuat să cerceteze situaţia, să observe realitatea, să descopere filoane inedite de pradă, escrocherie, pungăşie şi au continuat să se alimenteze. Posibil să mai fi şi împărţit pe la alţii din câştiguri, pe principiul „noi continuăm şi dezvoltăm afacerea (veroasă), voi rămâneţi la putere”. Un şef de stat i-a numit „băieţii deştepţi”, cum altfel. Nu, nu a făcut nimic din ceea ce putea pentru combaterea practicilor acestor speculanţi. Era jucător, dar pe alte scene.

Un prim preşedinte al României, destul de hulit în ultima vreme, dar nu pentru corupţie, a încercat, la modul firav, să semnaleze că lucrurile nu merg pe făgaşul normal.

În decembrie 2002, el lansează o expresie (nu cunoaştem dacă a avut o sursă de inspiraţie) asemănătoare celei de „crony capitalism” – „capitalismul de cumetrie”. Pentru a ne da seama de fenomen, reproducem, cuvânt cu cuvânt, două fraze din presa românească de mai târziu: … preşedintele de atunci al României, lansa într-un discurs adresat Parlamentului o sintagmă care avea să facă istorie. „Trebuie să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România unde un grup de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând profitul”, spunea el la împlinirea a 13 ani de la Revoluţie. Sintagma „capitalism de cumetrie” a intrat ulterior în limbajul comun ca o metaforă pentru un anumit tip de a face business: pe baza relaţiei dintre oamenii de afaceri şi autorităţile statului. Capitalismul de cumetrie rămâne o realitate şi în România …. Articolul sublinia că peste 80% dintre averile celor mai bogaţi o sută de români sunt construite pe baza relaţiei dintre oamenii de afaceri şi autorităţile statului. Noi zicem că „aşa merg lucrurile”.

„Crony (prieten bun) capitalism” desemnează o uniune între afacerişti şi politicieni, menită să permită primilor să câştige mai mult şi ultimilor să păstreze puterea. Expresia a apărut în anii 1980 ca să caracterizeze (peiorativ) economia din Filipine sub dictatorul Ferdinand Marcos.

Unii spun că regimul cleptocratic s-a format sub privirile preşedintelui român, în timpul celui de-al treilea mandat, când au ieşit în evidenţă baronii locali, cei care exercitau un control discreţionar asupra resurselor şi oamenilor de pe anumite teritorii. Alţii, în aceeaşi cheie acuzatoare, afirmă că preşedintele a rămas un conformist, încercând să construiască un regim original şi hibrid, în care vechiul sistem să fie adaptat treptat la noile realităţi. Într-adevăr, nu exista un model de trecere de la socialism la capitalism. Se pare că preşedintele avea schiţat alt plan, iar, în zonele în care nu era bine pregătit, realitatea l-a depăşit şi l-a uimit.

Ne întrebăm ce ar fi putut să comenteze când vedea, de exemplu, că un fost tânăr ofiţer, aciuat pe lângă dânsul cu misiunea de a-l păzi, în decembrie 1989, rămas în serviciul de pază, ajuns deputat şi după aceea senator, vicepreşedinte al Comisiei pentru apărare, a fost pus sub acuzare pentru infracţiuni de trafic de influenţă, ulterior fiind condamnat la ani buni de închisoare cu executare. Numele acestui senator a fost vehiculat şi în alte afaceri nu prea curate, atât înainte de condamnare cât şi după.

Dar adevărata întrebare nu se referă la o singură persoană. Preşedintele, descris drept sărac şi cinstit nu avea cum să nu ştie activităţile dubioase desfăşurate de zeci de persoane dimprejur. Ştiind care sunt puterile conferite de Constituţie Preşedintelui României, nu trebuia să te aştepţi la prea multe fapte de vitejie în zona combaterii corupţiei. Luând în considerare că, probabil, mulţi dintre cei cu care trebuia să conlucreze erau şi ei amestecaţi în diverse poveşti controversate, echivoce, lucrurile par a fi complicate. Iar ceea ce se întâmpla întrecea imaginaţia oricui, prin amploare, ritm, fonduri implicate, riscuri pentru securitatea naţională, toate activităţile necurate beneficiind de sprijin din partea forţelor politice.

Scandaluri de corupţie uriaşe au cutremurat slabul stat a cărui populaţie schimbase regimul vechi, totalitar pe unul ce se dorea mai bun. Ţigareta, Caritas, Flota şi Bancorex au rămas nişte nume cu slabe sau chiar infime rezonanţe. Uitarea şi-a îndeplinit misiunea de a ne ajuta să nu ne pierdem raţiunea. Cei tineri nu ştiu nimic despre aceste răsunătoare dosare, în care procesele au fost tărăgănate, faptele prescrise, vinovaţii nepedepsiţi. Şi totuşi, dacă am dori să învăţăm cum să luptăm împotriva cleptocraţiei, ar trebui să studiem cu atenţie aceste hoţii care merită monumente ale criminalităţii. Să sperăm că asta fac actualii şi viitorii noştri investigatori profesionişti.

Noi vom menţiona, în treacăt numai, despre unele dintre aceste afaceri care au generat adevărate dezastre financiare şi au plasat România în sfera statelor cu o corupţie la şi de nivel înalt.

Pentru cei care nu ştiu, Caritas, ca şi alte afaceri de acest gen, a fost punerea în practică a unei scheme tip Ponzi (schemă piramidală), iar curioşii sunt îndemnaţi să studieze cum funcţionează. Pe scurt, deşi s-ar putea ca rezumatul să nu fie bun, pe baza unor promisiuni, mulţi plătesc şi rămân păgubaşi, puţini câştigă. Înşelăciunea poartă numele celui care, cu multe decenii înainte, venise cu o astfel de idee. Oamenii au fost încrezători, fiindcă tentaţia era mare şi au uitat de tot ce învăţaseră (sau nu) la şcoală despre câştigul banilor. La urma urmei, se construia o nouă societate, bazată pe alte principii şi reguli.

Guvernatorul Băncii Naţionale, într-o conferinţă de presă, a afirmat că o treime din toţi banii din România erau în Caritas. Astfel, schema intrase în topul celor mai mari din lume. Se pare că statul primise de la Caritas taxele şi impozitele aferente, destul de substanţiale, iar funcţionarii lui de la cele mai înalte niveluri au lăsat circuitul să se desfăşoare, fără să se implice. Unii spun că statul nu a intervenit din teamă de manifestaţii şi dezordine publică. Marile afaceri negre cu politicieni implicaţi presupun instituţii slabe ale statului. Oficial, nu se cunoaşte cu claritate destinaţia banilor, dar se poate afirma că au rămas pe lista de aşteptare cam 300 000 de oameni.

Afacerea a avut sprijinul autorităţilor locale şi al unui partid cu discurs naţionalist pronunţat, destul de puternic la nivelul unei regiuni. Noi ne aducem aminte reclama la TV pe care şi-o făcea şeful partidului pe o frântură de melodie a formaţiei de hard rock AC/DC. Caritas nu avea cum să se termine altfel decât cu un eşec. Păgubiţii nu prea au tras concluzii decisive. Preşedintele partidului a fost reales primar într-un oraş mare, iar partidul a fost chemat să participe la conducerea ţării. S-au scris lucruri multe despre averea familiei primarului care a apărut de mână cu patronul schemei, prezentându-l drept un salvator al portofelelor românilor, dar nu au existat condamnări pentru corupţie, nici măcar pentru abuz. Existau ziarişti, dar nu exista o decizie fermă de combatere a corupţiei şi nici instituţii şi persoane adecvate şi hotărâte în acest sens.

Un alt preşedinte de stat, aceeaşi corupţie a politicienilor şi oamenilor de la vârful statului. Categoric trebuie să fi fost o competiţie acerbă în a obţine, pe căi necinstite, averi consistente. Până şi cei mai puţin versaţi, talentaţi şi înclinaţi spre fraudă pare că erau contaminaţi de virusul înavuţirii rapide când observau ce se întâmplă în jurul lor. Oamenii au votat un intelectual adevărat, un vizionar cu idealuri nobile care promitea că va coordona repararea defecţiunilor legate de funcţionarea statului, va scoate România din starea de avarie şi stabili drumul normal spre o democraţie fără cusururi prea mari, conducând poporul spre aderarea la NATO şi UE, obiective ce se profilau ca fiind opţiuni ardente ale marii majorităţi a românilor cuprinşi de o emoţie intensă. Se dorea intrarea în rândul ţărilor civilizate şi o ţară ca afară.

Un preşedinte care a vrut să rămână integru, cu o afinitate europeană, simbol al speranţelor post-decembriste. Există însă destui care afirmă că nu a făcut faţă provocărilor produse de lupta politică intensă, dusă cu mijloace mai mult sau mai puţin corecte, nu a fost intransigent pe linie administrativă, ceea ce înseamnă că a fost slab, poate chiar şantajabil. Reforme nefinalizate, nicio schimbare radicală. O deziluzie, un înfrânt în lupta cu sistemul.

Dacă citim, de câteva ori şi printre rânduri, Cuvântul înainte scris chiar de cel în cauză în cartea sa, „Adevărul despre România”, putem trage nişte concluzii, fără a pretinde că sunt extrem de juste. Nu avem informaţii veridice pentru aşa ceva, oricine este liber să ne contrazică. Reproducem textul cu litere înclinate, iar între parantezele drepte, cu litere normale, scriem opinia noastră despre modul de interpretare.

„Ca preşedinte, m-am străduit [nu am reuşit pe deplin; nimeni nu ar fi putut] să fiu un garant al respectării legilor, al separaţiei puterilor în stat şi al bunei funcţionări a instituţiilor publice, şi m-am considerat îndatorat să iau numai acele decizii care corespundeau interesului naţional [ştiam despre fapte grave de corupţie, dar nu am luat măsuri ca să nu stric reputaţia României şi să afectez aderarea la NATO]. Sub presiunea unor evenimente dramatice nu am găsit răgazul de a cerceta în profunzime [am tolerat fărădelegi comise de oameni cu funcţie de răspundere în stat]cauzele unor acţiuni care puneau în pericol pacea, suveranitatea, stabilitatea politică, socială şi economică a ţării şi care impuneau soluţii neîntârziate. Am stăruit să creez condiţiile pentru ca jurişti, istorici, politologi, sociologi, jurnalişti să poată cerceta aceste cauze, folosind cadrul democratic instaurat în cei patru ani în care am condus România. Cei mai mulţi s-au eschivat; unii, mai puţini, au făcut-o cu demnitate profesională şi morală. Informaţiile şi, mai ales, probele obţinute desenează un tablou terifiant dar credibil al unei realităţi pe care am trăit-o fără ca, de cele mai multe ori, să o înţelegem…

Lupta cu mafia securisto-comunistă nu este o problemă a semnatarului acestor rânduri sau a unui partid. Este un război de eliberare a ţării cotropită de minciună şi subjugată de o clică coruptă şi arogantă. El nu poate fi purtat de cei care într-un fel sau altul au contribuit la iniţierea şi perpetuarea unui sistem mafiot, sau de cei care îl acceptă din laşitate ori interes.”

Pentru noi, se poate vedea destul de limpede că exercitarea funcţiei de preşedinte la acea vreme a presupus şi o luptă încrâncenată cu un sistem care avea rădăcini vechi, era organizat şi utiliza tehnici mafiote şi se baza, oarecum, pe serviciile de forţă.

Din nou, un extras din „Sisteme politice comparate”:

„Să nu uităm o afirmaţie, referitor la situaţia din România, ce a rămas în folclor, făcută spre sfârşitul mandatului (2000). Ea rămâne de discutat cu alte prilejuri. Reproducem, literal, un pasaj scurt: Însă la final de mandat cel în care mulţi credeau că le va aduce schimbarea a făcut o declaraţie şocantă. „Sistemul m-a învins”. Invitatul EVZ Istoric precizează însă că declaraţia e falsă. Era invitat la o reuniune a medicilor ţărănişti, erau televiziuni. Discutând ca la o cafea, a zis un lucru real. A zis: „uite, în zona asta de comunicare m-a bătut sistemul. Atunci îl înjura toată lumea. Exact la asta s-a referit. Au dat afară generalii ăia vechi, ai lui Talpeş, de la SRI. Aveau influenţă prin presă”.

O explicaţie venită mai târziu, menită să trimită celebra expresie „sistemul m-a învins” în alt context şi să spele imaginea de pierzător a preşedintelui care, în vara anului 2000, a anunţat că se retrage din cursa pentru un nou mandat prezidenţial. Este doar o opinie şi nu vom face opoziţie celor care vor să ne contrazică.

„Ţigareta II” a fost un dosar de corupţie faimos, declanşat în 1998, vizând operaţii de contrabandă coordonate, având ca protagonişti interlopi din Orientul Mijlociu, dar şi persoane din instituţii fundamentale ale statului, responsabile pentru securitatea statului, şi din clasa politică. Au fost condamnaţi, finalmente, doi-trei ofiţeri cu grade superioare, subordonaţi de-ai lor şi civili. La acel moment traficul de ţigări şi paguba pe care acesta o crea bugetului de stat era de 2% din PIB, conform estimărilor vehiculate.

Există păreri conform cărora în plasă a picat numai plevuşca şi că afacerea era mult mai largă, cuprinzând şi pe şefii celor condamnaţi, care au fost avansaţi, totuşi, în ierarhie (grad). Pentru anumite poziţii prevăzute a fi ocupate de generali, înaintarea în grad este în competenţa şefului statului. Este de presupus că acolo veneau şi cele mai bune informări. De aici, probabil, şi suspiciunea că publicul larg a avut posibilitatea să vadă doar un crâmpei din puzzle-ul creat. Răutăcioşii au aruncat şi zvonuri că, în afacere, era amestecat şi fiul preşedintelui, precum şi un consilier al acestuia. Nu s-a demonstrat nimic în acest sens.

Ministrul răspunzător de finanţele statului la acea vreme spunea că nivelul corupţiei era mare, fenomenul era endemic şi că lucrători din subordine nu aveau cum să-şi justifice averile, ceea ce lăsa de bănuit. Acelaşi ministru afirma că există finanţări masive care ajung în zona politică şi care provin dintr-o contrabandă mult mai periculoasă. În prezent, se ştie că, pentru a combate cu succes corupţia, este nevoie de organizaţii ori, cel puţin, înţelegeri cu caracter internaţional.

Din acea perioadă, alegem şi cazul unui ministru cu aptitudini multilaterale, întrucât a condus şi Ministerul Justiţiei şi cel al Apărării. În ultima calitate, deţinută în perioada 1997-2000, a aprobat un schimb de terenuri prin care ministerul ar fi fost prejudiciat cu circa 900.000 de dolari. Dosarul a fost deschis în 2004, iar fostul ministru a fost condamnat, în 2013, prin sentinţă definitivă, la doi ani de închisoare pentru abuz în serviciu, dar a fost eliberat în februarie 2014 datorită vârstei. Acuzată şi condamnată a fost şi persoana din vârful ierarhiei militare. Aşa merg lucrurile.

Să vorbim puţin şi despre cea dea treia persoană care a fost preşedinte al României, după decembrie 1989, în timpul mandatului lui România intrând în Uniunea Europeană. Ne amintim şi de urarea pe care a lansat-o şi care suna încurajator: „Să trăiţi bine!”

Acesta a fost implicat în Dosarul „Flota”, în scandalul legat de casa din Mihăileanu şi creditul la CEC. Familia acestuia a fost acuzată de implicare în Dosarul „Nana”. Fratele preşedintelui a fost arestat preventiv în 2014 pentru luare de mită, condamnat definitiv în 2016 şi eliberat condiţionat în anul următor, după care s-a emis şi o decizie de reabilitare judecătorească. Dacă discutam de o persoană obişnuită, am fi susţinut şi noi că nu au relevanţă referirile la rude. Există şi o zicală conform căreia rudele nu pot fi alese. În cazul preşedintelui României, însă, este greu de crezut că acesta nu a fost informat despre activităţile fratelui şi că nu ar fi putut lua vreo măsură, dacă ar fi dorit.

Cam abruptă introducere, ar spune unii. De acord, spunem şi noi, dar nu ştim cu ce l-ar fi avantajat pe subiect să comentăm, între multe altele, drumul în cariera politică, concepţia despre autostrăzi, să discutăm despre afirmaţia „nu este nicio dramă că medicii români decid să plece în străinătate” (Cu scuzele de rigoare, facem o excepţie de la regula de a nu folosi trimiteri, deoarece totul este cunoscut de public: „…în vara anului 2010, fostul preşedinte … spunea că nu este nicio dramă că medicii români decid să plece în străinătate, deoarece statul nu are bani să-i salarizeze. Câteva luni mai târziu, acelaşi … spunea că, în opinia sa, se impune închiderea a 200 de spitale din România, susţinând Guvernul … în acest demers. În 2011, pe 67 de unităţi medicale de la nivel naţional a fost pus lacătul, unele dintre ele fiind redeschise începând cu anul 2013. La zece ani distanţă, … cerea Guvernului … să „nu mai ucidă medicii”, pentru că, „dacă îi lichidaţi pe ei, lichidaţi un popor întreg”, text extras din https://jurnalul.ro/stiri/politica/basescu-in-2010-nu-e-drama-ca-ne-pleaca-medicii-basescu-in-2020-daca-lichidati-medicii-lichidati-un-popor-intreg-840624.html, consultat în ianuarie 2026.) sau despre predilecţia de a profita în orice fel de informaţiile care îi erau furnizate. Nu ne referim neapărat la episodul „când eşti doctor în drept eşti tare… dottore”, ci la altele, cum ar fi, de exemplu, comentariile cu privire la corupţia din vămi.

La începutul lui 2011, în urma unor descinderi la vamă, în judeţele Timiş şi Caraş Severin, circa 170 de persoane au fost ridicate, o parte dintre ele fiind aduse la Bucureşti, în vederea audierii, cu autobuzele sau elicopterele. Au urmat alţi peste 50, de la vama Siret. Cei reţinuţi erau, în general, acuzaţi de luare de mită de la contrabandiştii de ţigări. România avea o problemă de sistem, de care a făcut haz şi grupul umoristic „Divertis”, în sceneta „Contrabanda cu ţigări” (1999) sau parodiind o melodie a lui Busta Rhymes şi Mariah Carey – „I Know What You Want”.

Preşedintele scotea basma curată partidul de guvernare, afirmând că există un sistem mafiot de colectare, dar că ştia cu certitudine că sindicatul, prin liderul său, e sistemul mafiot din vămi. Nu avea informaţii legate de vreun om politic care să fie implicat – miniştri, parlamentari. Nici numirile influenţate politic nu s-au transformat într-o variantă de drenare a banilor. Acuzaţiile la adresa domnului Blaga nu erau credibile, iar pe Blejnar nu-l cunoştea.

Iată o replică a sindicatelor, reprodusă de pe site-ul https://www.mediafax.ro/social/lincu-un-lider-sindical-nu-e-regina-nu-e-beneficiarul-final-al-coruptiei-dar-are-un-rol-important-9229641:

„Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex” a remis, săptămâna trecută, un comunicat în care a descris „schema logică a persoanelor implicate în sistemului piramidal”: „Pionii – lucrători vamali; Caii – colectorii – şefi de tură, şefi de vamă, lideri de sindicat (a se vedea ascensiunea liderilor de sindicat din vămi) etc; Nebunul, sau coordonatorul, persoana indispensabilă – liderul de sindicat şi/sau director ANV; Tura – şeful ANV şi directorii direcţiei supraveghere vamală, proceduri, resurse umane; Regina – partidul politic, membrii importanţi din partid care pot decide numirea şefului şi directorilor ANV şi ANAF; Regele – ?”.

La vremea respectivă, Thorbjørn Jagland, secretar general al Consiliului Europei (diferit de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene), întrebat despre şeful mafiei contrabandei în România (regina, în acest caz), declara: „Sper s-o găsiţi. România are obligaţia să combată corupţia la toate nivelurile. Uitaţi-vă la ce se întâmplă în Orientul Mijlociu din regiunea Mediteranei (Egipt, Iordania)! Dacă nu avem instituţii judiciare independente, libertate de exprimare şi o presă liberă, atunci avem corupţie, care implică administrare defectuoasă la toate nivelurile (economic, politic). Singurul instrument viabil de luptă împotriva corupţiei, pe termen lung, este să aveţi instituţii ale statului independente politic, un guvern care este ferm în combaterea corupţiei, un Parlament independent, care nu este influenţat de interese economice şi, desigur, o presă integră. În caz contrar, corupţia se răspândeşte ca un cancer în societate.”

Iată, ceea ce am afirmat şi noi, nu pentru că am fi studiat profund domeniul, ci pentru că aşa spune, în mod logic, teoria. Acestea sunt condiţiile în care „cleptocraţia” poate fi înfrântă. Altfel, putem ajunge la un „stat mafiot”.

Din nou, un scurt pasaj din „Sisteme politice comparate”:

Să nu uităm că, în România, preşedintele … a folosit această expresie pentru a caracteriza statul al cărui şef era. Reproducem, mot a mot, două fraze dintr-o publicaţie recentă: În 2017 în spaţiul public apărea o înregistrare cu fostul preşedinte … care spunea, într-o discuţie în care povestea cum a fost aranjat dosarul privatizării Institutului de Cercetări Alimentare, că România este un „stat mafiot”. Ulterior, … avea să confirme autenticitatea înregistrării şi să spună că afirmaţia sa a fost făcută undeva la sfârşitul anului 2016.

Am deturna scopul iniţial al scrierii articolului, dacă am continua să prezentăm alte cazuri legate de acest preşedinte. Dacă cineva doreşte să ne contrazică, declarăm ab initio că nu vom riposta. Noi dorim numai să-i ajutăm pe cei care urmăresc să înţeleagă cum se manifestă fenomenul cleptocraţiei şi încercăm să identificăm exemple din ţara noastră, dar şi, eventual, din alte state.

Iată un caz care se referă la o altă persoană din timpul mandatului acestui preşedinte.

Este vorba despre un ministru al dezvoltării regionale şi turismului, condamnat, în 2018, la ani de închisoare cu executare, prin sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiuni de luare de mită, abuz în serviciu, tentativă la folosirea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene şi folosirea influenţei în scopul obţinerii de foloase necuvenite. La momentul pronunţării deciziei definitive, acesta se afla în Costa Rica, unde a cerut azil politic. Trecând peste amănunte interesante, precizăm că dosarul a fost rejudecat, iar, în primăvara anului 2022, ministrul a fost condamnat definitiv şi prins în afara ţării pe care o părăsise, legal, fără a avea vreo interdicţie în acest sens.

Trebuie să spunem că numele ministrului respectiv a figurat în mai multe dosare penale importante, iar, de două ori au apărut şi poveşti ale unor martori, despre genţi voluminoase, pline cu dolari sau euro. Se pare că, într-o anchetă, doamna ministru a declarat că „banii au ajuns la Blaga, dar nimeni nu e interesat să ia firul banilor”! Iarăşi Blaga?!

Lumea a remarcat şi o anumită relaţie între cariera preşedintelui şi a doamnei ministru: a ajuns consilier general în echipa primarului general, devenit ulterior preşedinte al României, a devenit Consilier de Stat, şefa Cancelariei Preşedintelui din februarie până la octombrie 2005; la sfârşitul anului 2005, în calitate de avocat, a obţinut achitarea preşedintelui în legătură cu o plângere legată de un imobil din strada Mihăileanu; a fost ministru al Turismului, ministru interimar al Mediului, ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului; a deţinut şi funcţii înalte într-un partid de la guvernare.

Lăsăm poveştile de-o parte şi spunem câteva fraze despre următorul preşedinte. Nu mai vorbim nici despre perioada de tranziţie; România primise, deja, o orientare fermă pro-occidentală, s-au consolidat parteneriatele şi s-a continuat, în ritm susţinut integrarea europeană. Preşedintele nostru tăcut a devenit preşedintele turist de lux, fără finalitate în politica externă, comerţ exterior etc; în al doilea mandat, el s-a distanţat de populaţie şi problemele ei. Poate şi asta a contribuit la apariţia şi ascensiunea unei drepte suveraniste (nu ştim să comentăm ce înseamnă acest termen în contextul dat) de tip nou (nu ştim ce poate fi bine sau rău, echipele sunt foarte pestriţe, iar în frunte au personaje pitoreşti), care dă mari speranţe unor cetăţeni, poate şi pentru faptul că, neajungând la putere, membrii nu ne-au dat prilejul să-i admirăm în acţiune cârmuind ţara; nu vrem să dăm un calificativ proiectului „România educată”, dar afirmăm că, în opinia noastră, acesta a rămas un deziderat. Nu, nu o iluzie, ci un deziderat. Pentru educaţie scriem şi noi, acum.

Am reţinut, în portretul preşedintelui, verdictul de uz de fals, stabilit, însă, de o instanţă civilă. În 2014 şi 2015, instanţe de judecată au hotărât şi menţinut concluzia că dobândirea unui imobil din Sibiu nu s-a bazat pe documente corecte. Am reţinut şi cheltuielile foarte mari, fără argumente solide şi ascunse de clasificarea unor informaţii.

Nu prea ne-am aşteptat la multe fapte eroice ale acestui preşedinte în lupta cu corupţia şi combaterea cleptocraţiei. Era rezervat în declaraţii, iar, când nu era, se comporta cam părtinitor, arătând numai într-o singură direcţie. Iată un mic pasaj din „Sisteme politice comparate”.

„Pot exista anumite crize în anumite subsisteme ale statului (economie, sănătate etc), care nu pot aduce statul la stadiul de stat în criză, dar există şi cazuri când o criză a unui subsistem este atât de gravă ori de lungă încât să se generalizeze la nivelul întregului stat. Amintim că preşedintele României, … a declarat, în toamna lui 2021, că statul român a eşuat în misiunea sa fundamentală de a-şi proteja cetăţenii, iar, la sfârşitul lui august 2023, că sintagma „statul eşuat” este folosită de politicieni „în vâltoarea abordărilor electorale”.

Oare vom avea şi preşedinţi care să-şi dea seamă că ei sunt în fruntea statului pe care-l critică?

Corupţia a continuat şi este sursă de ştiri şi astăzi, dar nu vrem să vă spunem ceea ce ştiţi deja. A scăzut nivelul ei, însă. Nu mai este aşa ridicat ca în tranziţie. Să fim mulţumiţi? Ori ceea ce vedem şi auzim ilustrează o problemă sistemică de integritate în clasa politică românească?

Acum trei ani, România avea o listă lungă de politicieni care au fost condamnaţi, cu suspendare sau executare, pentru săvârşirea unor fapte de corupţie – 400 de primari, 800 de directori de instituţii publice şi companii naţionale, 60 de membri ai Guvernului (doi prim-miniştri, miniştri, secretari de stat), 40 de preşedinţi de consilii judeţene. „Aşa merg lucrurile”.

În 2024, cu aproximativ un an în urmă, România şi-a menţinut scorul CPI de 46/100, situându-se pe locul 65 din cele 180 de ţări incluse în studiu. Ţara noastră se află la acelaşi nivel cu Muntenegru, Kuweit şi Malta, sub media UE. Pe primele locuri se plasează Danemarca, Finlanda, Singapore, Noua Zeelandă şi Luxemburg, iar pe ultimele Siria, Venezuela, Somalia, Sudanul de Sud.

CPI (în română IPC) înseamnă indicele de percepţie a corupţiei (corruption perceptions index) şi se referă la cât de corupt este perceput sectorul public (funcţionari, politicieni etc.) al unei ţări. El rezultă din luarea în considerare a 13 surse diferite (Banca Mondială, Forumul Economic Mondial etc.) de sondaje şi evaluări, unde 0 reprezintă un nivel foarte ridicat de corupţie şi un scor de 100 denotă o ţară foarte curată.

Este bine să reţinem că indicele de percepţie a corupţiei este un raport anual publicat de „Transparency International” (în România, prin „Transparency International România”), iar acest indice nu măsoară corupţia în sine, ci percepţia despre aceasta. Ţările sunt clasificate în funcţie de aceste scoruri, oferind o imagine globală a eforturilor anticorupţie. Indicele ajută la evaluarea eficacităţii sistemelor de integritate publică şi a impactului corupţiei asupra democraţiei. „Transparency International” este o asociaţie non-profit şi neguvernamentală, înregistrată în Germania, fondată în 1993, formată din foşti angajaţi ai Băncii Mondiale. Asociaţia mai publică şi „Global Corruption Barometer”.

Pentru anul 2024, concluzia s-a rezumat prin fraza „corupţia la nivel global rămâne la cote alarmant de ridicate, iar eforturile de a reduce acest fenomen sunt în scădere”. Peste două treimi dintre ţări au obţinut un scor mai mic de 50 de puncte din 100. Media obţinută la nivel global în Indice a rămas neschimbată – la 43 de puncte.

Cercetătorii spun că există o corelaţie între un nivel mai ridicat al IPC şi o creştere economică mai mare pe termen lung şi o amplificare a creşterii PIB, precum şi o legătură strânsă între un scor IPC mai ridicat şi rate mai mari ale investiţiilor străine într-o ţară.

Ţările cu niveluri mai ridicate de corupţie (deci cu un scor mic) sunt mai puţin susceptibile de a sancţiona funcţionarii publici pentru nerespectarea regulilor existente şi neîndeplinirea responsabilităţilor lor. De asemenea, a fost demonstrată o relaţie invers proporţională între corupţie şi accesul la justiţie.

François Valérian, preşedintele acestei asociaţii, afirma: „Corupţia subminează dezvoltarea, democraţia, stabilitatea şi încurajează încălcarea drepturilor omului. Lupta împotriva corupţiei trebuie să devină o prioritate de vârf şi pe termen lung, atât pentru fiecare naţiune cât şi pentru comunitatea internaţională. Acest fapt este crucial pentru combaterea autoritarismului şi pentru asigurarea păcii şi a unei lumi durabile şi libere. Este nevoie de acţiuni concrete care să se adreseze corupţiei globale” (nu am intenţionat să traducem ad litteram).

Există, deci, corupţie la nivel global, după cum lesne putem deduce din cele prezentate. Întărim şi noi cu două alineate din „Sisteme politice comparate”, un subcapitol ce descria oligarhia, dar care ne poate face să pricepem şi cleptocraţia.

„În Rusia, Putin a demonstrat că este preocupat de autoritarism, prin maşinaţiunile cu care s-a asigurat că va sta în fruntea statului un sfert de secol. Mai mult, el a dovedit că este preşedinte al fostului sistem politic, dar şi şeful clanului neoficial organizat în reţeaua economică. Putin a amestecat statul capitalist cu reţeaua de prieteni extrem de bogaţi, rezultaţi în urma privatizărilor scandaloase din anii 1990, când întreprinderi de stat au fost vândute la preţuri avantajoase oligarhilor. În locul unor vechi oligarhi, forţaţi să plece din ţară şi să-şi înstrăineze afacerile, au apărut alţii noi, aliaţi ai lui Putin, care a înţeles că trebuie să aibă controlul lor. A rezultat o îmbinare a corporaţiilor ruse cu statul.

Avem un alt exemplu, în Ungaria. În 2010, Viktor Orbán cu partidul Fidesz a câştigat două treimi din locurile din Parlament. Trebuie să câştigăm numai o dată, dar s-o facem temeinic, a comentat el, după care a folosit puterea ca s-o menţină. O altă constituţie votată rapid, mărirea numărului de membri ai curţii constituţionale şi a mandatelor membrilor, noi reguli de vot, reducerea numărului de parlamentari şi alegeri în 2014, calificate drept libere, dar nu corecte. Mai departe, crearea unei companii media care să sprijine regimul, îmbogăţirea prietenilor şi membrilor familiilor, sprijinirea afacerilor oamenilor de partid cu fonduri de la Uniunea Europeană. Capitalismul prietenesc nici măcar nu este ascuns. Dacă este în interesul naţional, atunci nu este corupţie, se susţine.”

Cu un anume scop, am lăsat pentru sfârşit cazul unui politician inteligent, cult şi abil, care a ocupat, cu succese notabile, am spune, funcţia de prim ministru. Acesta a fost acuzat că a încercat să obţină ilegal finanţare pentru campania prezidenţială din 2006. După pronunţarea hotărârii definitive, condamnatul a încercat să se sinucidă. După câteva zile de spitalizare, fostul premier a fost dus la penitenciar. În 2013 a fost eliberat condiţionat, însă în 2014 a fost condamnat din nou, în alt dosar. Se pare că era vorba despre foloase necuvenite de 650.000 de dolari. Eliberarea condiţionată s-a petrecut după şase luni.

Nu am studiat amănuntele şi plecăm de la premisa normală că judecata a fost corectă. Ne gândim că dacă era ceva de obiectat şi învederat instanţelor, apărarea fostului prim ministru ar fi făcut-o. O singură întrebare, cu ramuri: Dacă cel care avea în competenţă numiri şi avansări atât de magistraţi cât şi de generali (chestori) şi care conducea direct serviciile secrete în calitate de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi care avea o influenţă deosebit de puternică asupra unor forţe politice semnificative, ar fi lăsat de bănuit, inclusiv printr-un gest banal, că are o altă părere despre vinovăţia subiectului nostru, totul s-ar fi desfăşurat la fel? Nu cumva există tratamente deosebite pentru oameni deosebiţi? Nu cumva se practică înlăturarea rivalilor politici cu ajutorul dosarelor din justiţie? Nu cumva cineva îi protejează pe alţii, la fel de vinovaţi? Nu cumva unii sunt în colimator, altora li se oferă târguri pentru a scăpa, iar alţii scapă neatinşi? Nu cumva foarte multe decizii ce privesc persoanele implicate în politică sunt viciate? Putem continua, dar cititorii au înţeles, iar asta este o altă poveste pe care o vom aborda. Sau nu.

La sfârşit, mergem la film, la un serial faimos, care s-a bucurat de succes la vremea lui – „Game of thrones” („Urzeala tronurilor”). O să spuneţi că acum e la modă să citezi din acest serial. O mai fac şi alţii. Numai că noi spunem de unde am luat textul şi o facem nu pentru că este la modă, ci din respect pentru ideile ieşite din comun ale autorului romanelor de unde s-a inspirat serialul, George R. R. Martin, care ne-a atras atenţia încă din tinereţe, când citeam într-o biată broşură o povestire (nuveletă) – „Sandkings” (1981) tradus „Regii nisipurilor”.

Iată un mic dialog între Pitic (Tyrion Lannister) şi John Snow.

– Dar te-ai gândit să înveţi să minţi din când în când? Puţintel?

– Nu am de gând să mă leg printr-un jurământ pe care nu-l pot ţine. N-ai decât să vorbeşti despre tatăl meu, spune-mi că asta e atitudinea care i-a adus moartea. Dar, când destui oameni fac promisiuni mincinoase, vorbele nu mai au înţeles. Apoi, nu mai există răspunsuri, numai minciuni din ce în ce mai iscusite. Şi minciunile nu ne vor ajuta în lupta asta.

Cam asta fac politicienii, chiar şi cei plasaţi pe funcţiile cele mai înalte. Sau tocmai ei. Spun lucruri care nu corespund cu realitatea. Pentru a manipula lumea, servind promisiuni deşarte şi a-şi promova interesele care nu coincid perfect cu cele ale populaţiei. În traducere, mint.

„Aşa merg lucrurile”.

În poveste, nici John Snow, omul cinstit şi viteaz, caracterizat prin onoare, curaj şi un puternic simţ al datoriei, nu o sfârşeşte foarte bine. George R. R. Martin nu spune basme previzibile.

Încheiem fără propuneri de lege ferenda. În opinia noastră, accentul pus pe educaţie, fără a exclude amendamente la legi, contează mai mult decât orice. Legile pot avea carenţe sau, pur şi simplu, pot fi ocolite, ignorate. Să milităm pentru un popor cult şi civilizat. (Florin MACIU)