După cum lesne se poate observa, nu am pus nicio virgulă în titlu. Sau puncte-puncte. Poate că asta ar fi făcut lucrurile mai clare, dar e mai bine așa, cu suspans, la urma-urmei fiecare e liber să creadă ce vrea. Clasa muncitoare este un concept ivit în zorii capitalismului occidental, justificând apariția unui nou segment social constituit ca o consecință a industrializării rapide. Desigur, ca orice fenomen social nou, și acesta a fost însoțit de o propagandă acerbă. Cei care trudeau cu brațele și umerii lor erau convinși că fără ei nu se poate. De partea cealaltă a baricadei, stăpânii mijloacelor de producție, ai tehnologiei, credeau cu încăpățânare același lucru. Astfel s-a născut celebrul antagonism, urmat de o altă marotă: lupta de clasă, concept care nu avea, cum s-a dovedit mai târziu, nimic de a face cu interesele proletariatului. Ambele părți au ținut cu dinții de propriile convingeri, ceea ce a generat cel mai mare experiment din istoria omenirii, cu rezultate cel puțin interpretabile pentru toți cei care au trecut sau nu prin această încercare.
Concurența celor două sisteme a avut și un rezultat pozitiv: un relativ echilibru planetar care a ținut captivă pentru jumătate de secol obișnuita stare de beligeranță a speciei umane. Cele două lumi și-au asigurat reciproc supraviețuirea, arătându-se cu degetul. Unii blamau cu înverșunare iadul capitalist, cu toate belelele lui (și nu puține), ceilalți foloseau „amenințarea bolșevică” (destul de reală) pentru a ține sub control uriașele frământări sociale gata să izbucnească oricând. Totul s-a terminat cu bine, ca de obicei, fiindcă, ne spune o veche zicală, când doi se bat al treilea câștigă. Acest câștigător este, fără îndoială, globalizarea, noua paradigmă inventată de corporații, care nu face nimic altceva decât să asigure stăpânirea lumii în mod discreționar, chiar statele, indiferent de sistemul politic. De altfel, una dintre cele mai „corporatiste” țări ale lumii este un mare stat cu regim comunist, care controlează 70% din producția de bunuri de consum.
O paradigmă nu poate deveni realitate decât printr-un instrument social-politic, aparent democratic și prietenos. Acesta nu putea fi decât o nouă „clasă muncitoare”: clasa politică. Deși noțiunea este veche de peste trei milenii, astăzi, mai mult ca niciodată, politicul a devenit expresia unei demagogii agresive și patriotarde. Ei, politicienii lumii sunt noii cai de povară, ei își suflecă mânecile, lucrează până noaptea târziu, nu pun capul pe pernă de grija semenilor, se gândesc cum să fie bine, ne iau zilnic de mână și ne conduc spre tărâmul promis. Ei duc greul, caută soluții, sunt frământați de marile idealuri ale bunăstării generale. Ei, cei aleși democratic, prin voința popoarelor. Doar că, se vede cu ochiul liber, totul e pe dos. De data aceasta, drumul spre Rai e pavat cu rele intenții. Această nouă clasă muncitoare se și ne conduce într-un fel prin vorbe și total diferit în practică. Fiindcă, deși sunt aleși, ne guvernează ca și cum ar fi „puși”. Manipularea datelor, a sentimentelor, atingerea punctelor sensibile, poza de grup alături de nevoiași, băile de mulțime, participarea la chermeze, vaccinarea în fața camerelor de luat vederi, fuga de răspunsuri, dubla măsură, minciuna, corupția (care chiar ucide), zâmbetele false, pungile cu dulciuri oferite copiilor care și-ar dori mai degrabă o carte, toate se adună într-un arsenal nimicitor și anihilator al opțiunii individuale. O nouă clasă muncitoare? Poate. Vremurile se schimbă, dar năravurile nu. Lumea 4.0 în care ni se spune că vom trăi, nu va fi construită pe baza unor idealuri înălțătoare, ci pentru a alimenta fără oprire burțile și buzunarele noului fals proletariat politic. (Dragoș CIOCĂZAN)