Cine râde la urmă, plânge mai bine

O văicăreală continuă se aude dinspre rețelele de socializare, de ceva vreme. Geme spațiul virtual de suspine înecate în lacrimi, printre buze mușcate și sunet de coapse plesnite a jale. Ca să nu mai vorbim despre valurile de cenușă turnate cu nemiluita în capetele plecate de rușine, de unde și poluarea asta de toate felurile în care suntem siliți să orbecăim. Că unii dintre noi au altă opinie decât ceilalți, că poți crede într-un om sau într-o idee politică, chiar până la fetiș, iarăși, nu e mare lucru. Asta se cheamă dragoste oarbă în romanele de gen, știți care, acelea cu prințese plângăcioase care așteaptă cuminți, ferecate în vreun turn, să apară flăcăii vânjoși călare pe un armăsar alb și să le dea jos de acolo, luându-le apoi de neveste cu jumătatea lor de împărăție cu tot. Până la un punct, e de înțeles: când vine vorba de politică, nu avem cum să ne punem de acord unii cu alții, fiindcă democrația presupune un șir întreg de dezacorduri rezolvabile amiabil, de compromisuri și acceptări reciproce. Deci, totul ar fi bine dacă nu am avea ținere de minte. Dar avem. Nu faptul că l-au votat pe  X sau pe Y e problema, ci modul în care s-a desfășurat campania. Țipete, urlete, înjurături, acuzații grave, dosare scoase din sertare. S-a ajuns la o situație gravă: nu doar candidatul a fost supus oprobriului public, ci și electoratul său. Principiile libertății de exprimare au fost zdrobite sub bocanci, de cei care, printr-un radicalism feroce, nu au putut accepta că mai sunt și oameni, nu puțini, care gândesc fix pe dos decât ei.

Acum, aceleași personaje ale unei triste operete bocesc și vorbesc în timp ce varsă hectolitri de lacrimi: Vai, vai, vai, îmi cer scuze că am avut încredere în X, dar asta doar pentru că Y era mai rău. Nu trebuia să fac asta, nu mi-am dat seama, of, ce dezamăgire, ne-a trădat, ne duce la pierzanie, e haos, aoleu ce dezastru! Sigur, au tot dreptul să fie supărați sau să-și reevalueze opțiunile, numai că, privind în urmă, nu poți trece peste încrâncenarea comportamentului lor din campanie. Au contribuit din plin la organizarea unui adevărat festival al insultelor, calomniilor, injuriilor, au împrăștiat ură, au condamnat și au arătat cu degetul, au fluturat cătușe, au amenințat, au recitat clișee, și-au smuls părul din cap. Au refuzat cu încăpățânare să vadă, iar acum adevărul îi ustură. La suflet și la buzunar. Deveniți amnezici, se prefac a nu înțelege că, întotdeauna,  există și a treia opțiune, perfect democratică: să ai părerea că nu ai nicio părere, pentru că nu te regăsești în niciuna dintre variante. Și asta nu e lașitate sau neimplicare. Pur și simplu, nu găsești răspunsurile căutate și cu asta basta. Dacă ai de ales între mediocritatea îngâmfată și prostia cu inițiativă, ambele cosmetizate de un marketing politic foarte, foarte nereușit, e mai bine să nu dai fuga în cabina de vot pentru a pune ștampila pe un nume doar pentru a-i face în ciudă celuilalt, fiindcă pe grupul tău de Facebook așa zice lumea că e mai bine. Nu numai binele se întoarce. Şi răul îl urmează îndeaproape. Patima strică treaba, la fel ca graba. Mai ales când nu te documentezi cum trebuie înainte de a face gesturi aproape ireversibile. Și ar mai trebui, din când în când, să răsfoim un dicționar și să pătrundem mai bine toate sensurile cuvintelor „toleranță” și „solidaritate”. Așa, în cunoștință de cauză, nu am mai țopăi de fericire că au câștigat ai noștri și au pierdut ai lor, pentru ca la urmă să plângem mai bine. În general, nu e „deontologic” să te bucuri de răul altuia. Cred că tânguiala asta nu-și are rostul, chiar dacă am mai asistat la astfel de regrete plângăcioase și cu alte ocazii, acum vreo treizeci și ceva de ani. Să fim verticali și să ne asumăm propriile fapte, fără bocete de conjunctură și fără a polua cetatea cu prafuri aruncate în ochi. E mai decent, mai curat și, în fond, normal. (Dragoş CIOCĂZAN)