Cine plăteşte diferenţa? Sunt bazate pe echitate noile reglementări anti-bancare?

În principiu, fiecare persoană trebuie să consume ceea ce câştigă. Este una dintre   restricţiile importante ale economiei de piaţă. Ca excepţie de la această regulă de bază, modelul social european cere să-i ajutăm pe cei în nevoie prin sistemele de redistribuire. Mai exact, cei care câştigă prin efort personal îi ajută pe alţi cetăţeni să poată trăi decent. Condiţiile raţionale ale redistribuirii sunt: starea de sărăcie pentru cei care primesc sprijin să fie cauzată de factori obiectivi şi să nu fie transfer de la cei săraci către cei bogaţi.

Prima condiţie cere ca o persoană să primească sprijin numai dacă au intervenit factori obiectivi, asupra cărora ea nu avea nicio putere de intervenţie. Persoanele afectate de boli, inclusiv dizabilităţi, este firesc să fie sprijinite. Bolile care generează incapacitate de muncă au regulile lor proprii de propagare. Toţi cunoaştem suflete de o nobleţe deosebită în câte un corp sfâşiat de boli grave. În astfel de cazuri trebuie să intervenim. Dar dacă cineva îşi expune averea sau venitul la jocuri de noroc sau în orice tip de operaţiune speculativă este firesc să primească sprijin de la cei care îşi socotesc fiecare bănuţ şi îşi înfrâng cu durere mici plăceri ale vieţii pentru echilibrul financiar al gospodăriei? Cred că nu! Poate fi numită altfel decât acţiune speculativă împrumutul într-o monedă străină dacă erau disponibile credite în moneda naţională? Câtă pregătire financiară îţi trebuie pentru a nu lua un credit cu dobândă aberantă?. Înţelepciunea populară din România tradiţională a generat următoarea zicătoare: cinci câştig, şapte mănânc, ce rămâne pun de-o parte!.

O serie de iniţiative din ultima vreme urmăresc să sprijine anumite categorii de debitori ai băncilor ca aceştia să plătească mai puţin decât au contractat. Apare întrebarea firească: cine va plăti diferenţa ?

Prima ipoteză este să plătească băncile, pentru că sunt bogate, au mulţi bani. Dar aceasta înseamnă că vor avea un profit mai mic. Din suma pe care o datorează, dar nu o mai plătesc debitorii, 16% reprezintă impozit pe profit şi 5% impozit pe dividende. Acestea sunt datorate bugetului public. Deci din 100 lei pe care nu îi mai plăteşte debitorul, 79 lei îi suportă banca şi 21 lei bugetul public. Ne întrebăm justificat: beneficiarii potenţiali ai fondurilor din bugetul public sunt mai bogaţi decât debitorii restanţieri de la bănci? Este foarte probabil ca beneficiarii potenţiali ai celor 21 de lei reduşi de la buget să fie mai îndreptăţiţi să primească banii decât debitorii restanţieri protejaţi de noile reglementări. Este vorba de pensionari aflaţi în spitale pentru care nu mai sunt medicamente. Mai grav, poate că nu sunt bani pentru curăţenie în spitale, iar pensionarii bolnavi, după ce au cotizat o viaţa întreagă la bugetul public, contractează noi boli în spitale. Vor fi suportate costurile în proporţie de cel puţin 21% inclusiv de persoane care nu au cont bancar şi nici nu au curajul să intre într-o bancă, deci cu o situaţie materială mult mai rea decât a debitorilor restanţieri protejaţi prin lege.

A doua ipoteză este că banca, fiind o instituţie financiară mult mai puternică decât statul, va evita această pierdere. În lecţia a doua la cursul de „Economie politică” de la A.S.E., generaţia mea învăţa că în lupta cu monopolurile sau cvasi-monopolurile nu avem nicio şansă de reuşită. Astfel, costurile preluate de bancă de la debitorii restanţieri vor fi trecute în sarcina altor clienţi. În principiu, clienţii mici, cu venituri reduse, vor fi cei care suportă costurile respective. Unii vor primi dobândă mai mică decât inflaţia la economiile destinate pentru evenimente importante din viaţă cum ar fi Căsătoria, Botezul copiilor sau al nepoţilor, eventual chiar înmormântarea. Titularul depune la bancă o sumă care ar acoperi costurile evenimentului, dar la scadenţă află că banii nu-i mai ajung. Da, prin dobânda mai mică pentru el, client individual, banca a acoperit costurile pentru sumele neplătite de debitorii restanţieri protejaţi prin lege. Un alt caz este cel al sumelor trimise în ţară de cei care lucrează în străinătate. Banca poate opera comisioane mai mari celor care ridică sumele. Comisioanele respective acoperă costurile cu sumele neachitate de debitorii restanţieri protejaţi de lege. În marea majoritate a cazurilor cei care suportă costurile sunt mai săraci decât debitorii restanţieri protejaţi de lege. Asistăm deci la un transfer indirect de la săraci către oameni cu situaţie mai bună.

În România băncile au la dispoziţie şi o altă variantă foarte uşoară să-şi recupereze costurile aferente datoriilor debitorilor restanţieri protejaţi de lege: sporesc dobânda la creditele acordate statului. Aşa cum apare în toate documentele oficiale, obiectivul Guvernului este să se încadreze într-un deficit bugetar de 3% din Produsul Intern Brut. Având în vedere că veniturile bugetare reprezintă aproximativ 30% din Produsul Intern Brut, înseamnă că se cheltuie cu aproximativ 10% mai mult decât se încasează la buget. Ştim de asemenea că are loc un proces de reducere permanentă a patrimoniului public. Deci suplimentul de cheltuieli este pentru consum. România nu are opţiunea de a negocia, ca marea majoritate a ţărilor care înregistrează deficite pentru dezvoltare. Băncile ştiu că investiţiile pot fi amânate de stat dacă nu obţine finanţare acceptabilă, dar consumul curent nu poate aştepta. Ce ar fi dacă nu s-ar plăti echivalentul deficitului bugetar, respectiv salariile tuturor bugetarilor din luna decembrie? Din vremea marii crize 1929-1933 nu ne-am mai întâlnit cu aşa ceva. În consecinţă, Guvernul României va accepta dobânda majorată de bănci care ar acoperi costurile debitorilor restanţieri protejaţi de lege. Mai exact vom plăti, noi toţi, datoria unui grup. Nu ştim dacă toţi membrii acestui grup sunt efectiv mai săraci decât cei care plătesc şi au nevoie de sprijin.

Acest articol mi-a fost sugerat de un vecin pensionar, fără studii superioare, la Adunarea Generală a Proprietarilor din blocul unde locuiesc. M-a întrebat cu înţelepciunea omului simplu: cine va plăti datoria restanţierilor în franci elveţieni sau a celor care predau apartamentele la bănci? I-am răspuns simplu că noi toţi vom plăti. Mi-a spus: ştiam, dar credeam că îmi vei da o speranţă că nu este aşa.

Moderatorii emisiunilor economice în care au participat iniţiatorii legilor anti-bancare au uitat de fiecare dată să le pună această întrebare simplă: cine plăteşte diferenţa? Dacă îi întâlnim, să le punem noi întrebarea respectivă! (Conf. univ. dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)