Cine papă tot?

După ce ţi se punea în faţă un castron plin ochi cu mere rase şi biscuiţi – din care mamele, bunicile sau fraţii mai mari nu gustau niciodată – trebuia să înfuleci tot, erai obligat, altfel auzeai întrebarea „Cine papă tot?” rostită gutural şi cu buzele ţuguiate. Nu cred să existe pe lume sugar căruia să nu-i fi răsunat în urechiuşe cuvintele astea al căror efect se suprapunea peste gustul sălciu-leşios al amestecului din castron, creând o stare de confuzie. Noroc că nu ne mai amintim, fiindcă, spun specialiştii, memoria începe să funcţioneze abia pe la trei ani, ceea ce ne scuteşte de o traumă şi, în plus, are un efect benefic asupra producţiei şi consumului de mere. Totuşi, există oameni cărora încă le place să „pape tot” ce li se pune în farfurie, înghiţind cu poftă inclusiv un întreg şuvoi de date ştiri şi informaţii încropite după aceeaşi reţetă folosită la prepararea hranei pentru bebeluşi. O imensă populaţie de sugaci gângurind în aşteptarea senzaţionalului. Cel puţin unii aşa se comportă. Mânuitorii de aiureli propagandistice procedează ca mămicile străbătute de fiorul creativităţii: copilul îndărătnic trebuie păcălit, fiecare înghiţitură este  ba un „avion”, ba o „maşină care intră în garaj”, ba un „tren”, o „rachetă” sau, uneori, o poveste cam însăilată cu aţă albă şi atât de subţire încât se destramă abia ajunsă pe vârful limbii. Aşa e şi acum, doar că nu mai e vorba de mere rase, ci mai degrabă de clasica gustare primită zilnic, la cinci după-amiază, în taberele de pionieri: lapte praf diluat cu multă apă şi rahat cu biscuiţi. Pentru ca meniul să fie complet, din când în când, grijulia  dădacă asezonează searbădul ospăţ cu întrebări ajutătoare, rolul acestora fiind acela de a fixa mai bine informaţia: „Cum face, puiule, căţelul? Ham-ham? Dar pisica? Miau-miau, bravo!”. Intoxicaţia e totală şi nu are antidot fiindcă nu ne naştem cu anticorpi împotriva prostiei. Rezultatul? O încredere oarbă, o veşnică recunoştinţă şi o neţărmurită iubire pentru cei care ne umplu blidul cu fericire. Vă amintiţi de personajele inegalabilului Ion Băieşu? Neluţu şi Neluţa. „Mă iubeşti?” întreba el suspinând. „Îngrozitor!” răspundea ea, dându-şi ochii peste cap. Cam aşa ceva. Astfel de stări induse cu linguriţa sau cu pixelul au rupt internetul în două, urmând regulile clasicului clivaj între pro şi  contra. Şi unii şi alţii se îndoapă din acelaşi recipient, umplut de acelaşi bucătar, însă reacţionează diferit, ceea ce, slavă Domnului, e bine, chiar dacă înverşunarea de ambele părţi se transformă în patimă sau chiar într-un război în toată regula. După felurile astea de mâncare, care se bat cap în cap, foamea pare o binecuvântare. Foamea de adevăr, desigur. Nici măcar nu mai suntem întrebaţi dacă „păpăm tot”, ne vâră povestea pe gât şi gata, odată înghiţită e greu să ţi-o scoţi din cap pentru că – a zis un înţelept – mintea limpede nu sălăşluieşte în cap, ci în pântece. Aşa să fie?

Când meniul e foarte variat, nu ştii ce să alegi, asta e de înţeles. Însă atunci când toţi au în faţă aceeaşi cratiţă, cu aceleaşi bucate insipide, situaţia se complică. De ce unii duc la gură lingura cu tocăniţă şi simt gust de biftec tartar, iar alţii o percep ca pe o zeamă chioară n-ar fi de mirare. Nedumerirea apare atunci când ambele tabere refuză să accepte că, de fapt, cratiţa e goală, şi continuă să se înfrunte pe tema gustului unui preparat inexistent. Hiba nu e gastronomică, e altceva la mijloc: reţeta. Un bucătar fără har e ca un scenarist lipsit de talent şi mi-e teamă că cele două onorabile ocupaţii au început să se confunde, fiindcă şi unul şi celălalt au uitat de sare, de piper şi de adevăr. E ca în glumiţa aceea tristă din anii optzeci: când faci supă de pui, pui apă, pui sare, pui morcov şi pui nu mai pui, că ai pus destule. Atunci ne amuzam ca să uităm de burţile goale, acum, asaltaţi de povestioare care mai de care mai neverosimilă, parcă n-am mai vrea „să păpăm tot”, de fapt, nu mai vrem să „păpăm” nimic. Deşi mirosul şi gustul lor sunt irezistibile, nu prea mai suntem dispuşi să înghiţim gogoşi, fie ele gastronomice, plămădite propagandistic sau frământate ideologic. Atunci când cei mai mulţi dintre oameni îşi vor ridica ochii din farfuria goală, îşi vor astupa urechile şi se vor scutura de prejudecăţi, patimi şi încrâncenări, aerul va fi, poate, mai respirabil. Iar merele acelea rase, amestecate cu biscuiţi, vor căpăta un gust mai bun. Nicio dădacă din lume nu se va mai chinui să inventeze cine ştie ce bazaconii pentru a ne păcăli să înghiţim tot felul de prostii, pentru că totul va avea un gust şi o aromă mai bune, mai aproape de realitate, iar noi, cu toţii, vom „păpa” cu plăcere tot ceea ce ni se serveşte. Poftă bună în viitor! (Dragoş CIOCĂZAN)