Cine ne învaţă să comunicăm?

Deşi vorbim mult, nu ştim să comunicăm, nu avem exerciţiul comunicării! Nu am învăţat că şi în relaţii oficiale, publice, dar şi în relaţii private este obligatoriu să oferim un răspuns explicit, de acceptare sau de refuz. În acest fel lucrurile se lămuresc, se risipeşte starea de confuzie, de neînţelegere. Mai mult este semn de politeţe elementară să nu ignori un om. Aşadar, nici politicoşi nu suntem! Ce să mai spun de respectarea „fişei postului” mai ales în cazul angajaţilor la „relaţii publice”. Cei mai mulţi asortează un zâmbet „profesional” (mai bine nu!) la un ton prea mieros şi superficial cu care, de regulă, recită un text, de multe ori fără legătură cu întrebarea ta. Nu afişează măcar un semn de bună voinţă, un semn că înţelege ce întrebi. Nu, el ştie ce trebuie să spună în X situaţii. La x+1 l-ai încuiat, i-au dispărut toate atributele postului!

Şi nu, nu e vorba doar de comunicarea dintre indivizi! Eu cred că şi relaţiile dintre state se bazează tot pe comunicare. Trebuie să ştii, să fii informat şi să intri în dialog cu partenerii, susţinându-ţi punctul de vede cu argumente, argumente solide, ce nu pot fi contestate de nimeni. Trebuie să avansezi propunerile, cererile ţării tale cu zâmbet, cu limbaj corect şi coerent. De preferinţă în limba română, chiar dacă tu ştii limba interlocutorului, chiar dacă înţelegi inclusiv nuanţele celor spuse de el. Dar tu eşti român care vorbeşti o limbă oficială a spaţiului european. Eşti sigur că nu vei greşi, că nu vei scăpa vreo nuanţă, vreun detaliu. (Ştiţi cine se ascunde în detalii!). Vei transmite că eşti mândru de apartenenţa, de ţara ta, că o iubeşti, că faci totul pentru binele ei, pentru binele poporului tău. Nu, nu e vorba de naţionalism! Este vorba de dialog între egali! (Nu sunt singura care pledează şi pentru judecata între egali, pentru că nu poate un inginer să judece un judecător, un profesor, un lăcătuş, un IT-ist, un actor, un doctor, un ziarist etc, pentru că fiecare meserie, ca şi fiecare naţiune, are caracteristici, are tradiţii, are valori, are specificităţi etc, fiecare are deontologia ei.) Limba noastră nu este inferioară niciunei limbi. Putem exprima în limba română orice. Orice! Abandonarea ei atenţionează asupra precarităţii caracterului oficialului care negociază în numele României! Ceea ce nu înseamnă că este minunat ca în relaţiile personale oficialii noştri să dovedească, după cunoaşterea perfectă a limbii române, cunoaşterea excelentă a uneia sau mai multor limbi străine. Ca persoană „fizică”. Oficialul cred că este obligat să vorbească în limba română! Nu am uitat de unde am plecat!

Este vorba despre comunicare, care înseamnă respect reciproc, cunoaştere profundă a temei abordate din partea oficialilor, cunoaşterea şi promovarea interesului naţional, comunicare pe care trebuie să o învăţăm şi să o exersăm între noi, pe plan naţional pentru a fi credibili şi competitivi şi pe plan internaţional. Cine ne învaţă?! (Mioara VERGU-IORDACHE)