CENTENARUL NAŞTERII LUI CAROL WOJTYŁA – PAPA IOAN PAUL AL II-LEA
Data:
5 mai 2020
Dr. Nicolae MAREȘ
La propunerea făcută de Seimul Polonez la sfârşitul anului 2019, întreaga creştinătate marchează, în 2020, Centenarul naşterii lui Karol Wojtyła – Papa Ioan Paul al II-lea – 18 mai 1920.
CONTRIBUȚII WOJTYLIENE LA VATICAN II sau Pentru reînnoirea Bisericii Universale (I)
În Scrierile sfinte citim: Tot aşa credinţa, dacă n-are fapte, este moartă. (Iacov 2, 17) La centenarul naşterii primului Papă polonez, al unui Episcop al Romei, faptele sale au fost şi vor fi în continuare „cântărite” cu o şi mai mare atenţie. Acţiunile sale sunt multiple şi tot mai relevante. Înainte de a aminti unele dintre ele, subliniez că fostul Episcop al Cracoviei a fost dotat de Pronia cerească cu o minte sclipitoare, cu o capacitate intelectuală de analiză rară, cu un caracter vertical, iar pe măsură ce a cunoscut mai bine viaţa a devenit un şi mai mare patriot, fiindu-i mai uşor să se pună în slujba universalului. După alegerea sa ca Pontif, colegul său de bancă de la liceul din Wadowice, Jerzy Kugler, amintea că tânărul Karol era primul în toate: la învăţătură, la biserică, în a-şi ajuta colegii, în orice. Dacă ar fi lucrat la Ford ar fi devenit preşedinte.
Karol Wojtla a avut o viaţă extrem de grea, ca toţi compatrioţii săi, ca tot tineretul prins de pârjolul celui de al Doilea Război Mondial; era pe băncile universitare, dar a fost obligat de hitleriştii cotropitori să renunţe la studii. Nu va renunţa, va munci într-o carieră de piatră, la un combinat chimic, pentru a-şi câştiga existenţa, va studia clandestin teologia, va deveni preot, episcop, conferenţiar universitar, cardinal. Studiile postuniversitare, efectuate la Roma în perioada 1946-1948, au jucat un rol hotărâtor în formarea sa intelectuală şi teologică, în cunoaşterea evenimentelor politice şi spirituale din acele timpuri. A parcurs pas cu pas toate treptele ierarhice, impunându-se prin muncă, tenacitate, dăruire faţă de apropiaţi şi semenii săi de pretutindeni. A avut capacitatea necesară pentru a urmări şi a cunoaşte evoluţia Bisericii Universale.
Papa Ioan al XXIII-lea a avut iniţiativa, la sfârşitul anilor 50 ai secolului trecut, şi dorinţa, născută în plin război rece, de a reînnoi Biserica mergând pe drumul adaptării urgente la imperativele contemporaneităţii din scurta perioadă poststalinistă. Episcopul Romei a decis să caute şi să găsească modalitatea de a-i uni pe creştini, de a iniţia un dialog mai intens cu lumea, în sensul larg al cuvântului. Aşadar, la sfârşitul deceniului al VI-lea din secolul trecut, Suveranul Pontif Ioan al XXIII-lea a decis Convocarea unei întruniri globale a Înalţilor ierarhi catolici, într-un Conciliu, denumit Vatican II. Se ştia că ultima reuniune similară a avut loc la 1869. Puţini au fost cei care au bănuit profunzimea şi amploarea schimbărilor pe care Conciliul amintit le va aduce în Biserica Universală, dar care, acum, din perspectiva timpului scurt la scara istoriei, pot fi comparate, în termeni laici, cu o revoluţie.
La început a fost enciclica Ad Petri Cathedram (iulie 1959), care a stabilit caracterul viitoarei reuniuni. S-a instituit o Comisie – cu scopul de a-i consulta pe toţi episcopii şi superiorii ordinelor monastice, precum şi decanatele facultăţilor teologice din lume cu privire la oportunitatea şi mai ales la conţinutul Conciliului. Pe baza răspunsurilor primite de la cei consultaţi, cuprinse în 15 volume, totalizând circa 9 000 de propuneri, grupate tematic în mai multe scheme pentru studii şi dezbateri în cadrul reuniunii, s-a convocat deschiderea Conciliului, la 11 octombrie 1962.
Papa Ioan al XXIII-lea, pe atunci în vârstă de 77 de ani, credea că lucrările se vor încheia după o sesiune. Până la urmă a fost nevoie de patru sesiuni de lucru intens, care s-au extins pe parcursul a patru ani, fără ca iniţiatorul evenimentului să mai asiste la finalul Conciliului, stingându-se din viaţă în 1963. Urmaşul ales: Paul al VI-lea.
Conciliul Vatican II a fost evenimentul care l-a propulsat pe Episcopul Cracoviei
Conciliul Vatican II – al XXI-lea Conciliu din istoria Bisericii Universale – a avut un rol deosebit în viaţa episcopului Cracoviei, Karol Wojtyła. Pentru tânărul ierarh polonez, călit în bătălia pe care o dădea pentru libertăţi democratice cât mai mari, după înăbuşirea mişcărilor muncitoreşti din iunie 1956 de la Poznan, care au precedat pe cele din Ungaria, se impunea democratizarea vieţii sociale şi spirituale în ţara sa, aşa cum sovieticii, prin Hruşciov, au promis liderului polonez eliberat din detenţie, Wladyslaw Gomulka, şi liderului spiritual, Stefan Wyszyński. A fost momentul fericit, cadrul propice în care înaltul prelat polonez a reuşit să se impună, încet-încet, în rândul episcopilor şi apoi al cardinalilor catolici, datorită contribuţiei sale la elaborarea documentelor Conciliului. Personal, am subliniat acest lucru deseori, în diverse intervenţii publice, dar niciodată suficient! Conciliul în sine a însemnat un mare efort de gândire şi o proiectare imaginativă, pragmatică a dogmelor creştine, iar un ochi din afară ar putea spune că a însemnat o desprăfuire curajoasă şi necesară a acestora.
Karol Wojtla a avut o viaţă extrem de grea, ca toţi compatrioţii săi, ca tot tineretul prins de pârjolul celui de al Doilea Război Mondial; era pe băncile universitare, dar a fost obligat de hitleriştii cotropitori să renunţe la studii. Nu va renunţa, va munci într-o carieră de piatră, la un combinat chimic, pentru a-şi câştiga existenţa, va studia clandestin teologia, va deveni preot, episcop, conferenţiar universitar, cardinal. Studiile postuniversitare, efectuate la Roma în perioada 1946-1948, au jucat un rol hotărâtor în formarea sa intelectuală şi teologică, în cunoaşterea evenimentelor politice şi spirituale din acele timpuri. A parcurs pas cu pas toate treptele ierarhice, impunându-se prin muncă, tenacitate, dăruire faţă de apropiaţi şi semenii săi de pretutindeni. A avut capacitatea necesară pentru a urmări şi a cunoaşte evoluţia Bisericii Universale.Papa Ioan al XXIII-lea a avut iniţiativa, la sfârşitul anilor 50 ai secolului trecut, şi dorinţa, născută în plin război rece, de a reînnoi Biserica mergând pe drumul adaptării urgente la imperativele contemporaneităţii din scurta perioadă poststalinistă. Episcopul Romei a decis să caute şi să găsească modalitatea de a-i uni pe creştini, de a iniţia un dialog mai intens cu lumea, în sensul larg al cuvântului. Aşadar, la sfârşitul deceniului al VI-lea din secolul trecut, Suveranul Pontif Ioan al XXIII-lea a decis Convocarea unei întruniri globale a Înalţilor ierarhi catolici, într-un Conciliu, denumit Vatican II. Se ştia că ultima reuniune similară a avut loc la 1869. Puţini au fost cei care au bănuit profunzimea şi amploarea schimbărilor pe care Conciliul amintit le va aduce în Biserica Universală, dar care, acum, din perspectiva timpului scurt la scara istoriei, pot fi comparate, în termeni laici, cu o revoluţie.
La început a fost enciclica Ad Petri Cathedram (iulie 1959), care a stabilit caracterul viitoarei reuniuni. S-a instituit o Comisie – cu scopul de a-i consulta pe toţi episcopii şi superiorii ordinelor monastice, precum şi decanatele facultăţilor teologice din lume cu privire la oportunitatea şi mai ales la conţinutul Conciliului. Pe baza răspunsurilor primite de la cei consultaţi, cuprinse în 15 volume, totalizând circa 9 000 de propuneri, grupate tematic în mai multe scheme pentru studii şi dezbateri în cadrul reuniunii, s-a convocat deschiderea Conciliului, la 11 octombrie 1962.
Papa Ioan al XXIII-lea, pe atunci în vârstă de 77 de ani, credea că lucrările se vor încheia după o sesiune. Până la urmă a fost nevoie de patru sesiuni de lucru intens, care s-au extins pe parcursul a patru ani, fără ca iniţiatorul evenimentului să mai asiste la finalul Conciliului, stingându-se din viaţă în 1963. Urmaşul ales: Paul al VI-lea.
Conciliul Vatican II a fost evenimentul care l-a propulsat pe Episcopul Cracoviei
Conciliul Vatican II – al XXI-lea Conciliu din istoria Bisericii Universale – a avut un rol deosebit în viaţa episcopului Cracoviei, Karol Wojtyła. Pentru tânărul ierarh polonez, călit în bătălia pe care o dădea pentru libertăţi democratice cât mai mari, după înăbuşirea mişcărilor muncitoreşti din iunie 1956 de la Poznan, care au precedat pe cele din Ungaria, se impunea democratizarea vieţii sociale şi spirituale în ţara sa, aşa cum sovieticii, prin Hruşciov, au promis liderului polonez eliberat din detenţie, Wladyslaw Gomulka, şi liderului spiritual, Stefan Wyszyński. A fost momentul fericit, cadrul propice în care înaltul prelat polonez a reuşit să se impună, încet-încet, în rândul episcopilor şi apoi al cardinalilor catolici, datorită contribuţiei sale la elaborarea documentelor Conciliului. Personal, am subliniat acest lucru deseori, în diverse intervenţii publice, dar niciodată suficient! Conciliul în sine a însemnat un mare efort de gândire şi o proiectare imaginativă, pragmatică a dogmelor creştine, iar un ochi din afară ar putea spune că a însemnat o desprăfuire curajoasă şi necesară a acestora.
Cunoaştere, curaj şi hotărâre
Viaţa şi calea preotului şi cărturarului polonez în ascensiunea sa spre tronul papal poate fi înţeleasă numai în contextul acestei mari reuniuni. Amintim că, înainte de a pleca spre Roma, în predica rostită la 5 octombrie 1962, Episcopul Cracoviei s-a referit la legăturile Bisericii Catolice poloneze cu cea universală, la raporturile directe dintre Cracovia şi Roma, la preocupările sale pentru ceea ce se petrecea în acele momente, atât la mormântul Patronului spiritual al Poloniei, Sfântului Stanisław, din vechea capitală a ţării, cât şi la mormântul Sfântului Petru, la Roma. şi ce se petrecea? În vechea capitală a Poloniei, aveau loc, în primul rând, puternice dispute între autorităţile comuniste şi Episcopatul polonez, pe toate planurile. O seamă de răspunsuri pe care societatea le aştepta de mai mult timp la demersurile de reglementare a raporturilor statului polonez cu Vaticanul întârziau inexplicabil de mult în viziunea Bisericii de pe Odra şi Vistula. La Roma se pregătea ţinerea celei mai importante reuniuni a catolicilor din lumea întreagă. Catolicii polonezi s-au pregătit serios pentru acest Conciliu, iar numeroasa delegaţie, condusă de Primatul Stefan Wyszyński, va fi cordial salutată pe tot traseul străbătut de trenul care îi ducea pe cardinali şi episcopi de la Katowice la Roma. Dovadă că şi credincioşii polonezi îşi puneau mari speranţe în Conciliul ce se inaugura.
La Viena, cardinalul Franz König a întâmpinat delegaţia poloneză, prilej pentru Karol Wojtyła de a-l revedea pe acesta, legând mai târziu cu el o strânsă prietenie; cine ştie dacă nu a fost chiar hotărâtoare în timpul Conclavului din octombrie 1978, când Wojtyła a fost ales Papă.
La Roma, fostul doctorand de la Angelicum, în perioada 1946-1948, Karol Wojtyła, l-a reîntâlnit pe promotorul lucrării sale de doctorat, Garrigou-Lagrange, participant în calitate de consultant al Conciliului.
Cu trei zile înaintea inaugurării înaltului Forum, Ioan al XXIII-lea i-a primie în audienţă pe episcopii polonezi, ocazie pentru aceştia de a pune în evidenţă relaţiile strânse dintre cultura italiană şi cea poloneză, dintre Vatican şi Polonia, în plan istoric şi mai ales spiritual. Dezvelirea unui monument al lui Francesco Nullo la Wrocław, oraş redobândit după secole de Polonia, a dat o mare satisfacţie nu numai celor prezenţi, dar şi statului polonez, dornic să impună ca fiind poloneze teritoriile din Vest recâştigate după 1945. Va fi înălţat şi un alt monument la Varşovia, nu departe de Seimul polonez.
Cu participarea a 2 500 de Părinţi ai Conciliului, lucrările s-au deschis printr-o slujbă oficiată de cardinalul Tisserant, decanul Colegiului Cardinalilor. Papa a primit omagiul cardinalilor şi a câte doi arhiepiscopi, doi episcopi şi doi superiori generali călugări, care au depus, cu prilejul respectiv, jurământ de credinţă.
Cuvântarea Papei Ioan al XXIII-lea a reprezentat un mesaj de frăţie, concordie şi pace. Chemările Conciliului, desfăşurate sub patronajul Sfântului Iosif, au avut ca mesaj evanghelic, printre altele: Noi suntem fraţi (Mt 23, 8); Cu toţii să fim una (In 17, 11).
Din cauza bolii incurabile de care suferea, Papa Ioan al XXIII-lea a urmărit lucrările din apartamentele sale, pe canalul intern de televiziune din cadrul Vaticanului, având „valizele făcute pentru ultima călătorie“ — cum afirmase medicul său curant.
Viaţa şi calea preotului şi cărturarului polonez în ascensiunea sa spre tronul papal poate fi înţeleasă numai în contextul acestei mari reuniuni. Amintim că, înainte de a pleca spre Roma, în predica rostită la 5 octombrie 1962, Episcopul Cracoviei s-a referit la legăturile Bisericii Catolice poloneze cu cea universală, la raporturile directe dintre Cracovia şi Roma, la preocupările sale pentru ceea ce se petrecea în acele momente, atât la mormântul Patronului spiritual al Poloniei, Sfântului Stanisław, din vechea capitală a ţării, cât şi la mormântul Sfântului Petru, la Roma. şi ce se petrecea? În vechea capitală a Poloniei, aveau loc, în primul rând, puternice dispute între autorităţile comuniste şi Episcopatul polonez, pe toate planurile. O seamă de răspunsuri pe care societatea le aştepta de mai mult timp la demersurile de reglementare a raporturilor statului polonez cu Vaticanul întârziau inexplicabil de mult în viziunea Bisericii de pe Odra şi Vistula. La Roma se pregătea ţinerea celei mai importante reuniuni a catolicilor din lumea întreagă. Catolicii polonezi s-au pregătit serios pentru acest Conciliu, iar numeroasa delegaţie, condusă de Primatul Stefan Wyszyński, va fi cordial salutată pe tot traseul străbătut de trenul care îi ducea pe cardinali şi episcopi de la Katowice la Roma. Dovadă că şi credincioşii polonezi îşi puneau mari speranţe în Conciliul ce se inaugura.
La Viena, cardinalul Franz König a întâmpinat delegaţia poloneză, prilej pentru Karol Wojtyła de a-l revedea pe acesta, legând mai târziu cu el o strânsă prietenie; cine ştie dacă nu a fost chiar hotărâtoare în timpul Conclavului din octombrie 1978, când Wojtyła a fost ales Papă.
La Roma, fostul doctorand de la Angelicum, în perioada 1946-1948, Karol Wojtyła, l-a reîntâlnit pe promotorul lucrării sale de doctorat, Garrigou-Lagrange, participant în calitate de consultant al Conciliului.
Cu trei zile înaintea inaugurării înaltului Forum, Ioan al XXIII-lea i-a primie în audienţă pe episcopii polonezi, ocazie pentru aceştia de a pune în evidenţă relaţiile strânse dintre cultura italiană şi cea poloneză, dintre Vatican şi Polonia, în plan istoric şi mai ales spiritual. Dezvelirea unui monument al lui Francesco Nullo la Wrocław, oraş redobândit după secole de Polonia, a dat o mare satisfacţie nu numai celor prezenţi, dar şi statului polonez, dornic să impună ca fiind poloneze teritoriile din Vest recâştigate după 1945. Va fi înălţat şi un alt monument la Varşovia, nu departe de Seimul polonez.
Cu participarea a 2 500 de Părinţi ai Conciliului, lucrările s-au deschis printr-o slujbă oficiată de cardinalul Tisserant, decanul Colegiului Cardinalilor. Papa a primit omagiul cardinalilor şi a câte doi arhiepiscopi, doi episcopi şi doi superiori generali călugări, care au depus, cu prilejul respectiv, jurământ de credinţă.
Cuvântarea Papei Ioan al XXIII-lea a reprezentat un mesaj de frăţie, concordie şi pace. Chemările Conciliului, desfăşurate sub patronajul Sfântului Iosif, au avut ca mesaj evanghelic, printre altele: Noi suntem fraţi (Mt 23, 8); Cu toţii să fim una (In 17, 11).
Din cauza bolii incurabile de care suferea, Papa Ioan al XXIII-lea a urmărit lucrările din apartamentele sale, pe canalul intern de televiziune din cadrul Vaticanului, având „valizele făcute pentru ultima călătorie“ — cum afirmase medicul său curant.
Vatican II – Procesiune
Prezenţă wojtyliană pe sensibilul, greu accesibil teren al dogmelor
Prezenţă wojtyliană pe sensibilul, greu accesibil teren al dogmelor
La prima sesiune plenară, episcopul Karol Wojtyła a luat de două ori cuvântul în cadrul schemei despre liturghie, precum şi în cea despre revelaţia divină. S-a remarcat caracterul puternic controversat al discuţiilor, mai ales atunci când se intra „pe terenul interzis“ până atunci, cel al dogmelor. Trebuia să dovedeşti curaj şi hotărâre, precum şi o bună cunoaştere a subiectelor discutate, dar şi a limbii latine, pentru a te putea face cât de cât ascultat, dar mai ales pentru a-ţi impune destul de nuanţat punctul de vedere.
Lucrările au fost tulburate de cunoscutul „conflict cubanez“, care aducea omenirea în faţa celei de a treia conflagraţii mondiale. Apelul Sfântului Părinte către URSS şi SUA, precum şi demersurile diplomatice ale Vaticanului au fost de bun augur, dovedindu-se încă o dată rolul important al diplomaţiei Sfântului Scaun şi al Bisericii în lume. La 3 iunie 1963 se stinge din viaţă chiar iniţiatorul Conciliului.
Noul Papă, Paul al VI-lea, fostul arhiepiscop de Milano, va continua cu aceeaşi hotărâre lucrările începute, el având cinstea să îşi pună semnătura, ca slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, împreună cu Părinţii Sfântului Conciliu, spre amintire perpetuă, pe toate documentele Conciliului. A fost un moment realmente istoric din perioada războiului rece. România, diplomaţia românească la Vatican, de fapt cea din Italia, a trecut peste acest eveniment cu o uşurinţă condamnabilă pentru o ţară care se respectă, chiar dacă se declara atee. Sau poate cu atât mai mult. (Nicolae MAREȘ)
Lucrările au fost tulburate de cunoscutul „conflict cubanez“, care aducea omenirea în faţa celei de a treia conflagraţii mondiale. Apelul Sfântului Părinte către URSS şi SUA, precum şi demersurile diplomatice ale Vaticanului au fost de bun augur, dovedindu-se încă o dată rolul important al diplomaţiei Sfântului Scaun şi al Bisericii în lume. La 3 iunie 1963 se stinge din viaţă chiar iniţiatorul Conciliului.
Noul Papă, Paul al VI-lea, fostul arhiepiscop de Milano, va continua cu aceeaşi hotărâre lucrările începute, el având cinstea să îşi pună semnătura, ca slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, împreună cu Părinţii Sfântului Conciliu, spre amintire perpetuă, pe toate documentele Conciliului. A fost un moment realmente istoric din perioada războiului rece. România, diplomaţia românească la Vatican, de fapt cea din Italia, a trecut peste acest eveniment cu o uşurinţă condamnabilă pentru o ţară care se respectă, chiar dacă se declara atee. Sau poate cu atât mai mult. (Nicolae MAREȘ)
Numărul 808
