Centenar minat

Suntem contemporani cu gesturi, fapte, cuvinte care vor rămâne în istorie. Poate nu în manuale, dar, în arhivele ce vor fi studiate, da. Vrem nu vrem, suntem „personaj”. Sigur, nu personaj principal, dar măcar personaj secundar. Se ştie că, la început de carieră, artişti celebri au dus tava. Şi au fost remarcaţi şi distribuiţi în roluri principale. Nu toţi. Doar cei serioşi, aceia care au înţeles că trebuie să înveţe, să fure meserie, să fie serioşi, să trateze cu seriozitate orice rol au de jucat. Aşa este şi în teatrul numit viaţă, istorie.

Cum se prezintă România astăzi, în anul Centenarului, în aceste momente istorice? Divizată în multe bucăţi, pe straturi. Clasa politică este împărţită după propriile interese, în niciun caz interes naţional. Societatea, împărţită, de asemenea, tot după propriile interese. Unii declamă interesul naţional, alţii se mulţumesc cu o creştere iluzorie a veniturilor. Lupta este la vedere. Între generaţii, între profesii, între sexe, nivelul de studii, între nu contează pe ce criterii. Între „sisteme”, între „protocoale” (!)

Preşedintele ţării stă izolat la Cotroceni, pare că se amuză – haz de necaz! – cot la cot cu chibiţii de ocazie, de gafele lingvistice ale premierului. Se mai supără şi atrage atenţia că i se preiau, samavolnic, atribuţiile. Solicită demisia premierului. Premierul zice că nu-şi dă demisia dacă este susţinută de şefii partidelor de la guvernare. Un soi de sâc-sâc! Prin Constituţie, politica externă intră în sarcina şi decizia preşedintelui. Nu contează! Guvernul ia decizii de politică externă în numele României. Preşedintele pare să surâdă. România este tristă. Noi nu ştim pe ce planetă trăim.

Lumea se mişcă disciplinat. Noi suntem ironici. Cu oricine, despre orice. Ameninţările zboară din toate părţile. Ne-am obişnuit. Unii se înfurie, alţii râd. Ne acuzăm unii pe alţii. Încercăm să găsim vinovaţi. Dar ceilalţi îi consideră nevinovaţi. Şi reciproca este valabilă.

Căutăm în marasmul în care trăim o lumină, o cărare… Căutăm ceva ce ar trebui să ne unească. Ar fi. Este necesar un conducător. Trebuie un OM în care să avem încredere. Dar mai avem încredere? În cine avem încredere? Justiţia nu se simte bine. În locul supunerii în faţa legii, unii dintre slujitorii ei au preferat piruete… sereiste. Cum să ai naivitatea de a crede?!

Suspiciunea şi scenarita ne-au îmbolnăvit. Suntem bombardaţi de ştiri preponderent negative, referitoare la hrană, la sănătate, la educaţie… Tupeul politic este stupefiant. Este valabilă zicerea „mori cu dreptatea-n mână”.

În jur, lumea se mişcă, fiecare ţară pe orbita bunăstării ei, demnităţii locuitorilor. Demnitarii acestor ţări lucrează în folosul celor care i-au ales. Oare demnitarii români pentru cine lucrează?!? Pentru români?! (Mioara Vergu-Iordache)