Cele 14 sinonime

Limba ce-o vorbim e veche, bogată, vie şi mereu surprinzătoare. Spre deosebire de orice alt idiom neolatin şi dincolo de influenţele şi împrumuturile preluate de la năvălitori sau alogeni, limba română păstrează în vocabular o mulţime de cuvinte originate în protoistorie, în special în perioada de maximă expansiune a culturilor de sorginte tracică. De unde şi abundenţa sinonimelor, dar şi a sensurilor atribuite unui singur cuvânt. Unii cărturari, mai curajoşi, afirmă chiar că această bogăţie de înţelesuri îşi trage seva din atitudinea duplicitară pe care, încă din vechime, am fost nevoiţi să o adoptăm, ca să scăpăm cu viaţă din iureşul celor care „ne certau”, cam des, cu oaste. Adică ziceam una, dar gândeam alta şi, în general, făceam cam ce ne tăia capul, atenţi însă să ne ascundem după vorbe ticluite. Ascultând cum şi ce vorbesc unele personaje din zilele noastre, mai că îmi vine să le dau dreptate. Cum nu sunt filolog, voi păstra pentru mine eventualele consideraţii.
Există însă un cuvânt pe care nimeni nu l-a mai rostit de foarte, foarte multă vreme, ca şi cum ar fi o incantaţie aducătoare de nenorociri, o formulă magică ce va dezlănţui neştiute forţe malefice. Acest cuvânt era folosit foarte des, pe vremuri, cu toate cele 14 sinonime ale sale. El exprima, indiferent de forma în care era spus, la propriu sau peiorativ, aceleaşi lucruri, fiind de fapt suma acestora: linişte, speranţă, grija pentru semeni, atenţie la suferinţa celui de lângă tine, solidaritate, credinţă, respect, tradiţie, dor, toleranţă, iubire, încredere, răbdarea în general, dar şi de a-l asculta pe celălalt, îngăduinţă, politeţe, civism (real), patriotism. De cele mai multe ori, cuvântul respectiv genera consecinţe ţinând de fenomenologia socială, adică se transforma din vorbă în faptă, făcând posibilă apariţia unor gesturi altădată comune, aproape familiare: surâsul sincer, zâmbetul larg, strângerea cu putere a mâinii, îmbrăţişarea caldă, plăcerea de a fi împreună, bucuria apartenenţei la un grup, la o naţiune.
E în firea omului să fie puţin duplicitar. E o manifestare firească a biologicului din noi. Dar lucrurile par să o fi luat razna, în ultimul timp. Trăim ca pe front, încrâncenaţi. Suntem gata să băgăm mâna în beregata celuilalt, ne păruim, ne scuipăm, ne înjurăm şi găsim o satisfacţie ieşită din comun să o facem ca ţaţele, în public. Toate vorbele pe care le-am înşirat mai sus nu mai sunt decât nişte tigve goale, seci de înţelesuri, cu orbitele înroşite de ură.
Şi toate astea pentru că am uitat să pronunţăm un cuvânt, un simplu cuvânt, direct sau prin oricare dintre cele 14 sinonime ale sale. Pentru cei care nu suportă şaradele, pentru curioşi sau nerăbdători, pentru cei care detestă enigmele şi rebusul, deşi n-aş fi vrut, pentru că mi-e tare greu să-l pronunţ fără să par ridicol, voi preciza care este acest cuvânt: ADEVĂR. (Dragoş CIOCĂZAN)