O fotografie a dansatoarei românce Lizica Codreanu, realizată în anul 1923 de către marele sculptor Constantin Brâncuşi chiar în atelierul său din Paris, a fost adjudecată în octombrie 2012, la o licitaţie a Casei Sotheby’s, pentru suma de 42.750 de euro, devenind astfel „Cea mai scumpă fotografie „românească“ din toate timpurile”. În imaginea imortalizată pentru posteritate apare Lizica Codreanu dansând cu gândul la Pasărea Măiastră, printre sculpturile din atelier.
Dansatoarea Lizica Codreanu-Fontenoy s-a născut în 1901 la Bucureşti, a terminat Şcoala de Belle-Arte (arte plastice, dar şi cursuri de balet şi dans modern), după care, ca orice tânăr cu înclinaţii artistice din perioada aceea – şi care, evident, avea şi o familie cu destui bani –, a plecat la studii la Paris. Lizica Codreanu excela la balet clasic, dar după ce a intrat în cercurile avangardiştilor a început să inoveze, prin mişcări, dar şi costume sau machiaj, ce însemna pe-atunci un spectacol complex de dans. Între 1922 şi 1928 a fost asistenta lui Brâncuşi, ajutându-l şi inspirându-l. Din îmbinarea celor două arte (sculptura şi dansul) avea să se nască o armonie, o vibraţie ce va conduce către opera unice. Dacă în sculpturile lui Brâncuşi putem ghici mişcarea dansului hypnotic, în coregrafia Lizicăi putem descoperi geometrizarea mişcărilor. De altfel, Brâncuşi i-a şi creat Lizicăi un costum avangardist cu care aceasta apare într-una dintre fotografiile păstrate din acea perioadă.
Ca trivia, Lizica Codreanu a deschis la Paris, în 1938, primul centru european unde se preda hatha yoga; printre clienţii celebri s-au numărat şi Coco Chanel şi Eugen Ionescu. „Procedura” reprezenta un melanj de elemente originale preluate din învăţăturile yoga, acupunctură chinezească, gimnastică suedeză şi unele practici populare româneşti, la care se adaugă cunoştinţele sale despre dansul modern. Printr-o colaborare cu medici specialişti, în perioada 1945-1971, ea transformă această activitate într-o terapie care consta în masarea fiecărei vertebre cu talpa piciorului, în vederea înlăturării durerilor cauzate de oboseala fizică sau de poziţii incorecte ale corpului, pe fond muzical.
Lizuca Codreanu a interpretat rolul unei dansatoare în filmul Le Petit Parigot (1926), regia René Le Somptier. Lizica Codreanu s-a alăturat artiştilor din Paris care au fost parte din experimentele artistice ale avangardei pariziene ale epocii. A refuzat tiparele dansului clasic, a evitat trupele şi a încercat să ajungă la o regie personală şi autonomă. Futurism, constructivism, dadaism sunt curente artistice pe care dansatoarea le-a trăit în teatrele şi cafenelele Parisului, unde a trăit şi a creat cot la cot cu artişti din linia întâi: soţii Delaunay, Tristan Tzara, Eric Satie, Constantin Brâncuşi, Jean Cocteau etc..
Sonia Delaunay şi Constantin Brâncuşi au gândit costume speciale pentru ea, dovezi fiind seriile de fotografii bizare în care apare statuară în posturi geometrizate: un adevărat „Pierrot”, mecanicist şi sfidător, care nu are nevoie de o scenă, ci doar de un „cadru”. Ca asistentă a marelui sculptor şi artist, a dansat în atelierul lui Brâncuşi şi s-a lăsat fotografiată de el. Au devenit celebre instantaneele din timpul interpretării „Gymnopediilor lui Satie”, când dansează purtând costumul creat pentru ea de sculptor.
Lizica Codreanu a ieşit din turbionul vieţii artistice în plină glorie, când era recunoscută de lumea artistică a Parisului, s-a căsătorit şi a plecat în enigmaticul continent asiatic. A văzut India alături de soţul său, a străbătut apoi China în lung şi-n lat şi a născut un copil la Shanghai. Presupunem că a trecut prin calvarul unei căsnicii nefericite, cu un soţ absent, infidel şi opioman, jurnalistul Jean Fontenoy. În cele din urmă a divorţat de acesta.
S-a îmbolnăvit de malarie şi s-a întors la Paris, unde, când n-a mai putut dansa, a predat hatha-yoga într-unul din primele astfel de studiouri din Paris şi i-a atras cu terapiile ei alternative pe Coco Chanel, Olivia de Havilland sau pe ducele şi ducesa de Winsdor, între mulţi, mulţi alţii. A vrut să ofere terapie prin mişcare pentru fiecare corp – individ în parte, să înţeleagă relaţiile care se exprimă prin dans, să trateze corpul cu atenţie la ritmurile şi la adevărurile lui.
Nu ştiam nimic despre toate astea înainte să descopăr cartea Doinei Lemny, „Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană”, apărută la Editura Vellant. Doina Lemny este cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou, cunoscută în primul rând ca specialist în opera lui Brâncuşi. Scrie cu autoritatea expertului despre mai multe figuri ale avangardei artistice, conferenţiază, publică articole de specialitate şi s-a îngrijit de arhivele pe care Brâncuşi le-a lăsat moştenire Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris. Cartea despre Lizica Codreanu are contururile unei monografii, destul de sumare însă pentru cât de excentrică pare să fi fost dansatoarea. În cazul unei arte care nu lasă multe urme, cum e dansul, e mai complicat să strângi material pentru o monografie făcută din multe cărămizi. Informaţia, atâta câtă e, e esenţială şi coerent recuperată, compensată însă de o avalanşă de fotografii absolut spectaculoase, de documente inedite şi extrase din scrisori, multe din arhiva familiei dansatoarei. E reconstruit parcursul ei din casa părintească din Bucureşti până la ultima ei opţiune în legătură cu mişcarea şi dansul: deschiderea centrului din strada Anjou, numărul 9. Franco Lucentini – scriitorul italian care, împreună cu Carlo Fruttero avea să semneze nenumărate romane poliţiste, dintre care cel mai cunoscut rămâne Femeia de duminică – asistentul ei la vremea respectivă, descrie în felul următor metoda dezvoltată de Lizica Codreanu: o teorie bazată pe principiile din hatha yoga, din gimnastica suedeză, din acupunctura chinezească, din posturile egiptene inspirate de obiectele de artă expuse în cabinet, din practicile ţiganilor, cunoscute de doamna Codreanu din România natală, şi din principiile dansului modern. Cei care sunt pasionaţi de avangarde şi interesaţi de amănunte concrete, picante, ar fi prea mult spus, dar colorate, să zicem, au ocazia câtorva astfel de momente.
Dansatoarea Lizica Codreanu-Fontenoy a plecat spre stele în 1993, la 92 de ani, aflându-se la Louveciennes, Île-de-France, Franţa. A fost omagiată aşa cum se cuvine de Biblioteca Naţională Franceză, în cadrul unei expoziţii ce a purtat numele de „Le cinema aux rendez-vous des Artes”.
Fotografia sa nemuritoare făcută de Brâncuşi „merge mai departe” şi rămâne „cea mai scumpă fotografie românească”. Cea mai scumpă a doua fotografie românească este un autoportret realizat în 1925 tot de Constantin Brâncuşi. De data aceasta, alături de artist se află câinele său, Polera. Este o fotografie pe care artistul român a scris şi o dedicaţie: „Cu drag, la toţi Codrenii, Polera şi Brâncuşi” – şi care a fost vândută, în cadrul aceleiaşi licitaţii a Casei Sotheby’s cu 16.250 de euro. Prin urmare, nu va mai mira pe nimeni atunci când va afla că şi pe piaţa românească cea mai scumpă fotografie vândută vreodată îi aparţine tot lui Brâncuşi. Este tot un autoportret al artistului, care a stabilit acest record înregistrat în anul 2010, de Casa de licitaţii „Căluşari”, când această fotografie a fost adjudecată contra sumei de 7.000 de euro.
Pozele cu Lizica Codreanu şi Constantin Brâncuşi sunt cele mai valoroase fotografii româneşti şi din România.
Astfel, o dansatoare vestită şi un sculptor mondial au realizat nu numai opere unice în arta lor, dar şi capodopere în arta fotografică românească… (George V. GRIGORE)
Surse: balet.ro; eroiiromanieichic.ro; artbasel.com; artnet.com; mutualart.com; life.ro; centrepompidou.fr.: mosteniri-coregrafice.ro; webcultura.ro; cultura.ro; athenaeum.co; centrulbrancusi.ro; gorjeanul.ro; istoria-artei.ro; Marcu, George, „Femei de seamă din România. De ieri şi de azi”, Bucureşti, Editura Meronia, 2017; Ţarălungă, Ecaterina, „Enciclopedia identităţii româneşti. Personalităţi”, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, pag. 199. (2011); Doina Lemny „Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană”, Editura Vellant, 2012.
Numărul 808
