Ce ne uneşte?
Data:
28 noiembrie 2018
Binele, e drept, cam rar, nu ne uneşte! Suferinţa?! Doar pare că ne uneşte. Bucuria? Succesul? Cârcotim. Credinţa?! O mimăm. La o privire superficială (sau poate nu superficială) doar politica ne uneşte. Paradoxal, nu?! Urând sau iubind, politica ne adună, dacă nu ca naţiune, măcar ca părţi. Partizane. Sigur, cei mai mulţi afirmăm că nu ne interesează. Dar numele oamenilor politici au devenit substantive comune ce definesc defecte. Şi totuşi, despre politică şi politicieni vorbim toţi. Sigur, la grămadă. Nu mai facem nicio distincţie. În mare parte avem dreptate!
Am crezut că măcar aceste puţine zile rămase până la 1 decembrie ne vor face să uităm de dezbinare, de ură, şi să gândim ca un întreg, ca o naţiune liberă, iubitoare şi stăpână pe destinele ei. Să găsim în istorie nădejdea şi resursele! Erau altfel toţi politicienii români la 1918? Ce s-a întâmplat în timpul Primului Război Mondial? Erau toţi românii conştienţi că trăiesc, că fac ISTORIE? Ce i-a unit? Chiar, ce i-a unit? Ce i-a adus acasă?
Trebuie întrebaţi românii care zilele acestea au refăcut drumul către Alba-Iulia. Ce i-a făcut să îmbrace costumul naţional, să scoată drapelele vechi, să înhame caii la căruţe şi să plece la cetate? Ce-i face pe cei care-i întâmpină să le ofere pâine şi sare, simbol al ospitalităţii şi al dragostei? Ei sunt tot români. Sau să-i întrebăm pe cele câteva zeci de mii de români veniţi să fie martori la sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului. Să-i întrebăm pe cei care au dorit să fie prezenţi şi nu au ajuns.
Mulţi dintre noi ne împiedicăm privirea în incidente, în aglomeraţie, în lipsa de disciplină. (Dar când am fost noi un popor disciplinat?! Niciodată, pentru că suntem un popor inteligent. Nu ne place să fim încolonaţi, deşi ne adaptăm!) Dar dacă suntem mai atenţi?! Eu cred că sunt dovezi că ne dorim cu toţii să fim uniţi, să fim aproape unii de alţii, să ne dezpietrim sufletele, să avem încredere.
Prea mulţi bagă beţe prin gardul omeniei noastre, al patriotismului nostru! Prea căscăm gura la „nimenea-n drum”! Ne e ruşine cu noi înşine! Până nu vom scăpa de acest flagel, până nu vom recăpăta încredere în noi, ca întreg, slabă speranţă de unire! Şi slabă speranţă să scăpăm în învingători! Avem încredere, admirăm individualităţi (din păcate cu măcar o schiţă de invidie răutăcioasă!), dar nu am scăpat de meteahna bârfirii celorlalţi pentru a încerca să ne ridicăm noi înşine! Trist. Şi tragic mi se pare că n-am scăpat de pâra la Înaltele Porţi, de oriunde vor fi fiind ele. Ce dovadă o fi aceasta? Şi, oare, ce-o fi însemnând faptul că încă nu avem curajul să ne recunoaştem valorile, că aşteptăm firmane, că aşteptăm recunoaşteri din afară? Şi de ce încă suntem atenţi la efemeri conducători când NOI avem atâta treabă pe care vrem şi putem să o facem?! Ce NU ne uneşte? (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
