Catharsis

Starea de catharsis în care alunecă un individ nu este nimic altceva decât o sticlă de vin spumant pusă la fiert fără a-i scoate dopul. Emoţiile îmbuteliate sunt atât de înghesuite încât explozia este inevitabilă. Consecinţele sunt de obicei eliberatoare, ca un nou început, o limpezire şi o linişte  datorate scăderii presiunii sentimentelor contradictorii. Stresul, gândirea negativă, pesimismul, mizantropia, fatalismul sunt tensiuni suportabile până la un prag dincolo de care nimic nu mai contează, iar deflagraţia vine ca o mântuire. Sigur, nu e simplu, nu poţi lovi viaţa ca pe un sac de box. Furia trebuie modelată şi moderată în sensul ajungerii la echilibru. Retrăirea unor evenimente traumatizante din trecut, deşi dificilă, este un memento pentru calea ce trebuie urmată după rezolvarea problemelor pe care omul le are cu el însuşi, fiindcă numai înţelegând ce n-a fost bine, unde a greşit, ce l-a determinat să acumuleze atâta frustrare poate atinge starea de calm. În Poetica, Aristotel defineşte omul afectat de catharsis ca pe un spirit captiv în universul gândurilor tenebroase  din care nu poate scăpa decât dând frâu liber emoţiei purificării prin contemplaţie, prin atmosferă autoimpusă, prin simţire estetică. Un rol covârşitor îl are arta ca modelator de conştiinţe. Pentru Platon, starea de catharsis ar trebui să fie starea cotidiană a gânditorului, pentru că numai astfel mintea îi va fi ţinută departe de tentaţiile realităţii, iar ideile sale se pot elibera de balastul lentorii, al concretului.

Toate aceste consideraţii se referă la individ ca singularitate, la modul în care fiecare om îşi trăieşte neliniştile. Atunci când starea de catharsis se instaurează la nivelul întregii societăţi, transmiţându-se de la fiecare individ în parte către întreaga masă socială, efectul este din păcate cumulativ. Furia  nu mai poate fi domolită prin simţire estetică, prin artă, prin autoeducare. Purificarea prin eliberarea tensiunilor acumulate în timp riscă, în acest caz, când vorbim despre mase, să fie ceva mai mult decât ţâşnirea unui dop dintr-o sticlă uitată pe aragaz. Orice furie are, trebuie să aibă o ţintă împotriva căreia să se îndrepte, altfel îşi pierde sensul. Între individul furios şi o grupare de indivizi furioşi – să zicem, o naţiune – se cască o prăpastie, fiindcă dacă în primul caz presiunile acumulate şi neeliberate conduc la nebunie (o problemă relativ uşor de gestionat când e vorba despre un singur om), în cel de-al doilea, o masă enormă de oameni va ajunge cu siguranţă la alienare, la frustrare colectivă, la revoltă, la nesupunere civică, la haos, la autodevorarea societăţii, la disoluţia valorilor – Revoluţia Franceză este, probabil, exemplul cel mai la îndemână, prin ceea ce s-a numit „Anii Terorii”. Astăzi, întreaga omenire pare prizoniera unui catharsis ale cărui consecinţe ar putea fi catastrofale. Nu este o simplă acumulare de tensiuni gestionabile prin explozie eliberatoare, ci preludiul unei implozii, ceea ce este cu totul altceva, nemaiîntâlnit şi greu de estimat. O naţiune nemulţumită, păcălită de mai multe ori, nu poate fi potolită prin ascultarea melodiei preferate la radio, prin contemplarea unei picturi impresioniste sau prin lectura unei cărţi debordând de optimism. Nici pâinea, nici circul, nici sloganurile nu ajută. Chestiunea cu „e rău acum ca să fie bine mai târziu” nu mai ţine. Problemele omenirii sunt grave şi presante, iar provocările pe măsură. Nu putem rămâne cathartici pe vecie, trebuie să deschidem robinetul încrâncenării şi să ne golim de emoţii şi sentimente negative. Nu ştiu cine poate face asta. Poate gânditorii, inginerii, medicii, psihologii, sociologii, poate, deşi asta e curat utopie, politicienii din întreaga lume. Până la găsirea soluţiei salvatoare, cel mai bine ar fi ca fiecare dintre noi să-şi găsească drumul spre echilibru, astfel încât să evităm catharsisul colectiv, pentru că altfel riscăm să ne prăbuşim într-o lume fără valori, fără speranţă, fără Dumnezeu. (Dragoş CIOCĂZAN)