Cătălin, file de poveste

Există intelectuali ale căror idei provoacă polemici, dezbateri, uneori revoltă. Pe unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai acestei confrerii am avut ocazia să îl revăd cu prilejul unei lansări de carte organizate la ediţia din acest an a Târgului Gaudeamus. Şi-a început expunerea cu o faimoasă zicere a lui Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al jigodiilor”, reuşind, ca întotdeauna, mai degrabă să şocheze decât să iniţieze un dialog. Desigur, trimiterea – total ruptă din context – nu a fost doar un instrument de comunicare, ci şansa de a-şi etala arsenalul livresc, care pare ales pentru efectul năucitor asupra auditoriului şi nu pentru relevanţa logică. Iată ceva cu adevărat contrariant: introducerea unei referinţe tulburătoare în mijlocul unei discuţii banale. De altfel, apetitul pentru contradicţii îl defineşte: pe 3 ianuarie 2007, adoptând o poziţie antieuropeană, îi invita pe români să se retragă din UE, pentru ca doar câţiva ani mai târziu să devină un proeuropean fanatic, deşi, din când în când, nu scapă ocazia să ia la ţintă excesele birocraţiei europene; la scurt timp, va face o declaraţie care a ţinut prima pagină a ziarelor: „De ce ne-ar trebui democraţie non-partinică în România? Pentru că partidele nu sunt neapărat un lucru bun pentru democraţie”; într-o emisiune de televiziune a declarat că în războiul din Irak trebuie neapărat folosite armele nucleare: „(…) ameninţarea proliferării trebuie contracarată prin recurgerea la altă generaţie de arme nucleare care să înlăture tabuul nuclear şi care să facă posibilă intervenţia la distanţă fără riscul angajării unor trupe înarmate convenţional. Această generaţie de arme nucleare există deja: este vorba de armele tactice cu neutroni care nu au dezavantajul căderilor radioactive şi suflul extrem de destructiv. Ele pot elimina inamicul de pe o rază redusă lăsând în picioare clădirile. Cu aceste arme, o campanie confuză şi prelungită în genul celei din Irak nu ar fi necesară. Mai rămâne ca democraţiile să-şi depăşească reţinerile impuse de propria imaginaţie morală.”; ca ambasador în Finlanda – cu un mandat, iarăşi, contestat şi înconjurat de scandaluri – a militat pentru strângerea „tradiţionalelor” legături culturale şi instituţionale cu frumoasa ţară nordică, probabil cu trimitere la Moş Crăciun, întrucât cu alte legături cu societatea respectivă nu ne putem lăuda.

Gata oricând să fie jovial, răutăcios, nedrept sau ironic, ori să-şi reverse visceral fanteziile şi utopiile în spaţiul public, este singurul intelectual care are curajul de a vorbi în acelaşi timp despre limitele şi defectele civilizaţiei occidentale şi despre necesitatea apartenenţei spaţiului românesc la aceasta. De cele mai multe ori nesuferit, arogant, cu o clară urmă de dispreţ în mimică şi rostiri, Cătălin Avramescu nu este un simplu filosof, ci un dispozitiv de alarmă, nelăsându-ne să adormim în fotoliu, cu lumina aprinsă, în faţa televizorului deschis pe un canal de ştiri. În fond, ironiile lui despre lume nu fac decât să ne aşeze o oglindă în faţă, iar noi ne încruntăm fiindcă descoperim că nu ne place întotdeauna ce vedem. De aceea, poate, e mai confortabil să-i reproşăm că e prea exigent, prea critic, prea enervant. Dar ar fi dificil să negăm că, în haosul discursului public, glasul lui funcţionează ca un fel de metronom: ne aminteşte că inteligenţa nu e un moft şi că argumentele, oricât de incomode ar fi, trebuie spuse. Astfel, Cătălin Avramescu rămâne un paradox: un intelectual care reuşeşte să fie, simultan, ce nu trebuie şi ce trebuie. Poate că tocmai de aceea îl citim, îl ascultăm, enervându-ne şi, uneori, suduindu-l copios, pentru că, în final, nimic nu stimulează gândirea mai eficient decât cineva care insistă să nu ne lase în pace. Apreciat pentru erudiţie, contestat pentru ideile fistichii, rămâne în centrul atenţiei ca un incomod, zgomotos, dar eficient (pro)motor al trezirii de sine. (Dragoş CIOCĂZAN)