Cât mai preţuieşte o viaţă?!

Toată lumea strigă, înjură, se răsteşte, se substituie unor indivizi sau comunităţi. Dar doar unii au dreptul să hotărască cine trăieşte, cine moare. Şi cu cât suntem mai mulţi, cu atât sunt mai puţine idei, cu atât ne este mai greu să convieţuim. Arma fatală?! Arma nucleară sau cuvântul? Este lumea, este omenirea mai rea, mai violentă? Suntem mai neîndurători, mai cruzi, mai dispreţuitori la adresa vieţii? Cât mai preţuieşte o viaţă? De ce cred unii că doar ei ştiu cum le-ar fi bine altora? Câteva decenii de, să-i zicem, normalitate ne-au adormit trăsături esenţiale ale umanului? Nu-i de ajuns moartea pur şi simplu, din cauza bolilor, foametei, absenţei iubirii…? De ce e nevoie de războaie, individuale şi colective? De ce nu mai avem loc sub soare când suntem pe zi ce trece mai inteligenţi, mai bogaţi. De ce?!

Cum e mai bine: să ai bani şi să nu ai ce să cumperi sau să nu ai bani şi să ai ce să cumperi? Mă refer la bunuri, servicii, timp liber, până la urmă, viaţă. Pentru că, este ca un făcut, la noi greu găseşti o perioadă în care să ai şi bani şi ce să cumperi! Din cărţile de istorie, din povestiri sau din propria experienţă, toţi ştim despre „generaţiile de sacrificiu”. Nu a fost ocolită, de-a lungul timpului, nicio clasă socială, nicio vârstă. Secolul trecut a fost marcat de războaie, de construcţie şi de reconstrucţie, de schimbări de regim politic, de analfabetism, de diferenţele uriaşe dintre sat şi oraş, de vicisitudinile naturii. Fiecare generaţie a suferit, într-o măsură mai mică sau mai mare. Sunt însă şi generaţii care „au avut parte” de mai multe încercări, care au suferit mai mult. Sunt generaţiile cărora li s-a cerut tot mereu să înţeleagă, să se gândească la viitor, la copii şi nepoţi, la viitorul acestei ţări. Şi aceste generaţii au fost viitorul, au fost copii şi nepoţi, dar şi atunci au fost invitaţi/obligaţi să se gândească la viitor! Au tras lozul „necâştigător”, nici măcar şansa unuia cu „mai trage o dată”. Pentru că această viaţă nu se mai repetă! Problemă de timp? De spaţiu? E adevărat, suntem obişnuiţi să contăm drept „cap de locuitor” şi, mai nou, doar ca grupuri, fără calităţi, defecte, profesii, boli, nevoi individuale. Copii, tineri, adulţi şi bătrâni, nişte categorii standardizate. Am zice că aşa cere…statistica. Dar nu statistica ne-a transformat în duşmani. Nu. Unii dintre ai noştri au făcut-o şi o fac. Demagogie, ipocrizie, peste lipsa de educaţie, de profesionalism. Oameni care creează iluzii, pe care le vând pe post de promisiuni-certitudini. Cu sacul plin în căruţă, cer celorlalţi să se gândească la viitor, la copii şi nepoţi! Cu ce obraz? Ţara nu este într-o situaţie de îmbelşugare. Dar din cauza cui? Cine a devalizat-o? Care formaţiune politică poate pretinde că a acţionat numai în beneficiul ţării? Sigur, cu îndemn şi sprijin de pe alte meleaguri, s-au făcut nişte progrese. Macro. Dar la nivel individual?! Toţi ne-au îndatorat pentru o spoială de îndeplinire a promisiunilor.

… Sadismul nu este o caracterizare suficientă pentru cei care generează mereu şi mereu generaţii de sacrificiu. Nu m-ar mira ca efemerii conducători să nu ştie că fiecare om are doar o singură viaţă. Sau să nu îi intereseze. (Mioara VERGU-IORDACHE)