Casa memorială „Costache Negri” – reper important pe „Traseul Micii Uniri”

În actuala comună Costache Negri (fostă Mânjina) din judeţul Galaţi, situată la o distanţă de aproximativ 40 km de municipiul Galaţi, se află Casa memorială „Costache Negri”, amenajată în fostul conac al familiei, un loc de maximă importanţă pentru întreaga generaţie paşoptistă. Memoria locurilor marcate de semnificaţii istorice merită a fi perpetuată de-a lungul timpului, iar în istoria modernă a românilor Costache Negri şi-a câştigat un loc aparte.

Născut la 14 mai 1812, la Iaşi, în Principatul Moldovei, a fost cunoscut ca scriitor, om politic şi patriot român. Costache Negri a fost fiul unui boier înstărit. Educaţia şcolară şi-a făcut-o în casa părintească şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui soţie era mătuşa mamei lui, şi apoi la Chişinău şi Odessa. În 1834, a fost trimis pentru studii în Franţa şi Italia. S-a întors în Moldova la sfârşitul anului 1841. În anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice din Bârlad. Izbucnirea Revoluţiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilaţi moldoveni a reuşit să ajungă la Braşov. Acolo a luat parte la întocmirea Declaraţiei de principii din mai 1848 şi a Proclamaţiei de demitere a domnitorului Mihail Sturdza. După aceea a trecut în Bucovina, unde a coordonat munca şi propaganda Comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale. Înfrângerea revoluţiei în Ţara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de face schimbări politice majore şi în Moldova. Din cauza unei epidemii de holeră şi a opoziţiei în creştere din partea autorităţilor habsburgice, întregul grup de revoluţionari, între care şi Negri, au fost obligaţi să părăsească Bucovina şi să se întoarcă în Franţa. Alături de alţi exilaţi români, în 1849 Costache Negri şi-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcţii judecătoreşti şi administrative. Ca om politic şi patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcţie publică – pârcălab de Covurlui. Odată cu internaţionalizarea chestiunii româneşti, din 1855 Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu. În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris din 1856. În această vreme, lua mereu parte la adunările mişcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 şi la unirea definitivă din 1861. Însuşi Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată. În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie şi, deci, a dobândi unirea definitivă.

Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri a sprijinit toate acţiunile şi reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca şi pe Vasile Alecsandri, să renunţe la viaţa politică. S-a retras la Târgu Ocna şi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii pasiunilor sale de-o viaţă: numismatica şi colecţionarea de tablouri. De asemenea, a întreţinut o bogată corespondenţă cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.

Costache Negri a decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găseşte la fosta mănăstire Răducanu din Târgu Ocna, construită de către Radu Racoviţă în 1664.

Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”. Pe casa lui Costache Negri de la Galaţi se găseşte o placă comemorativă cu următorul text: „În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galaţi, militant pentru ideile Revoluţiei de la 1848 şi ale luptei pentru unire”.

În timpul vieţii, Costache Negri a publicat puţin, prin reviste, astfel că şi contribuţia lui la patrimoniul literaturii române este destul de modestă. Ne-au rămas de la el câteva manuscrise interesante, care cuprind 3-4 scrieri în proză, mai ales amintiri din călătorie, câteva zeci de poezii şi un număr apreciabil de scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Proza, elaborată mai ales în anii studenţiei, cuprinde povestirea Sările veneţiene (1839). Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice: „În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor!” Toate acestea au fost reunite într-un volum şi publicate sub îngrijirea lui Emil Gârleanu la Editura „Minerva” (Buc. 1909).

Pe moşia lui Negri de la Mânjina se întâlneau prietenii lui, revoluţionarii paşoptişti. Aici, veneau frecvent, începând cu anul 1845, pentru a dezbate viitoarele idei programatice ale mişcării revoluţionare. Mai elocvente decât consideraţiile istoricilor în contextul acesta sunt amintirile lăsate în scris de unul dintre obişnuiţii conacului de la Mânjina din epocă, cunoscutul poet Vasile Alecsandri: „Două puncte foarte depărtate existau pe faţa pământului, în cari românii generaţiei nouă începură a se întâlni: unul în Franţa, în cuartierul studenţilor din Paris, şi celalt în Moldova, la moşia lui Costache Negri.”

Ca om şi ca susţinător al interesului naţional, Costache Negri (1812-1876) a fost simpatizat, respectat şi apreciat deopotrivă de apropiaţi şi de colaboratori, de contemporani, dar şi de generaţiile următoare, locul său în Panteonul personalităţilor româneşti fiind clar definit, atât ca om, cât şi ca susţinător al interesului naţional.

În anul 1908, vechiul sat Mânjina a fost decretat comună şi a primit numele lui Costache Negri, iar în anul 1943 (prin Decretul nr. 2336/ 23 august 1943, semnat de Mareşalul Ion Antonescu), „Casa şi parcul Marelui Vornic Costache Negri din comuna Costache Negri (fostă Mânjina), judeţul Covurlui, se clasează monument istoric”, urmând a fi sediul unui muzeu. Muzeul s-a inaugurat însă mult mai târziu, la 2 iunie 1968, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la Revoluţia din 1848, şi a fost de-a lungul anilor reorganizat tematic în concordanţă cu evoluţia principiilor muzeotehnicii. În faţa casei memoriale, la 19 mai 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de Boris Leonovici.

Ospitalitatea spaţiului este conferită de obiectele de artă decorativă, fotografii şi corespondenţă de familie, lucrări de artă plastică, care au aparţinut lui Costache Negri, fiicei sale, familiilor surorilor lui şi altor rude, precum şi unor prieteni. Muzeul reprezintă stilul de viaţă al elitei româneşti din a doua jumătate a sec. XIX. Saloanele destinate primirii vizitelor, audiţiilor muzicale, meselor servite în cadrul întâlnirilor obişnuite ori sărbătoreşti, urmate de îndelungi conversaţii pe teme variate, sunt relevante pentru ilustrarea tradiţionalelor întâlniri de la Mânjina, la care erau prezenţi printre alţii Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Ion Ionescu de la Brad, Dimitrie Bolintineanu ş.a. Invitaţi şi gazde se puteau retrage şi în diverse alte camere ale conacului, imaginat muzeografic, în funcţie de momentul zilei, pentru rezolvarea unor probleme gospodăreşti, pentru conversaţie preponderent masculină pe teme economico-sociale sau politice; dar şi studiu; joc de cărţi ori şah; scrierea corespondenţei; lecturi şi muzică; şuete feminine despre viaţa mondenă a saloanelor citadine, modă, gastronomie; pregătirea pentru serate, baluri de sezon, serbări tradiţionale, siestă. Petrecerea timpului în cadrul familial, amical sau oficial la un conac precum Mânjina denotă un stil de viaţă al elitei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea racordat într-o manieră specifică modei ambientale europene, dovadă certă a faptului că spaţiul românesc ţinea pasul Europei şi din acest punct de vedere. Această realitate s-a perpetuat şi la începutul secolului al XX-lea, când, probabil, urmaşii familiei Negri au păstrat, ca amfitrioni, tradiţia ospitalităţii celor care au impus conacul de la Mânjina în conştiinţa posterităţii. An de an, pe data de 21 mai, cultura gălăţeană păstrează şi perpetuează tradiţia memorabilelor întâlniri de la Mânjina secolului al XIX-lea prin organizarea, la Casa memorială „Costache Negri”, a sărbătorii intitulate „Întâlnirile de la Mânjina”, la care amfitrionii îşi întâmpină cu bucurie toţi musafirii.

În judeţul Galaţi, Conacul de la Mânjina face parte din traseul Micii Uniri, alături de Casa „Cuza Vodă” şi Palatul de la Ţigăneşti. Tot la Galaţi se află şi Biserica „Vovidenia”, acolo unde veneau adesea să se roage Alexandru Ioan Cuza şi familia sa şi unde a fost înmormântată şi Sultana Cuza, mama domnitorului. Asemenea iniţiative demne de laudă redau către generaţiile viitoare izvoarele ce ne-au „adăpat” cu patriotism şi verticalitate. Dacă există un muzeu, o ţară, un popor, înseamnă că a fost vorba despre istorie adevărată, activă şi creativă. Traseul „Micii Uniri” din judeţul Galaţi este un reper turistic şi istoric ce trebuie evidenţiat şi frecventat de toţi românii. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; muzeedelasat.ro; historia.ro; migl.ro; vatra-mcp.ro; presshub.ro, viata-libera.ro; descopera.ro