Casa lui Coşbuc, azi – coafor, până mai ieri – casă de rendez-vous

De multe ori m-am întrebat dacă locurile istorice ale Bucureştilor îşi merită soarta. Evident, nu! De cel puţin trei ani, de când actualele autorităţi locale au pus mâna pe putere, Oraşul lui Bucur se descompune. Statuile de bronz sunt corodate, clădirile dezmembrate, arterele înfundate. Ţânţarii şi şobolanii îşi fac de cap în lipsa dezinsecţiei şi a deratizării. Bugetul Bucureştilor a fost cheltuit pe firmele căpuşă ale primăriei, declarate ilegale, dar care funcţionează, festivaluri, excursii în Grecia (pentru o mie de seniori), vouchere, câteva sute pentru biciclete în lipsa pistelor…
Totuşi se întâmplă şi lucruri bune. Spre exemplu, un fost bordel ilegal îşi schimbă faţa şi se transformă într-un salon de coafură, fără nicio legătură cu activitatea clandestină de până mai ieri. Dar de ce zic „faţa”? Căci în realitate, la numărul 40 pe Calea Plevnei, colţ cu strada Berzei, pe faţada mâncată de igrasie, stă o placă din marmură, pe care este reliefat chipul marelui poet George Coşbuc. În această casă a locuit, în ultimii ani ai vieţii sale. Poetul George Coşbuc 1866-1918, cântăreţ de seamă al vieţii şi aspiraţiilor poporului român. Eminent traducător din literatura universală. Septembrie 1966. Aşadar, „faţa” casei este cea cu placa memorială, iar spatele casei este cel cu salonul de tuns, frezat şi aranjat manichiura. Asta spune foarte mult despre felul în care ne purtăm în raport cu trecutul, cu înaintaşii, cu valorile.
Tot mai multe case în care au locuit cu ani în urmă scriitori, compozitori, personalităţi marcante din cele mai variate domenii, sunt astăzi ocupate de familii fără adăpost şi de prostituate. Simbolurile culturale ale acestor imobile din Capitală s-au pierdut odată cu dispariţia personalităţilor. Sub acoperişurile care odinioară asigurau un mediu ideal pentru creaţie s-au instalat acum mizeria şi dezmăţul. Mai rău, clădiri istorice cu o tumultuoasă viaţă culturală cândva stau să cadă sau sunt prăbuşite şi uitate complet. La noi ca la nimeni! În majoritatea capitalelor europene aceste case arată impecabil şi sunt exploatate turistic. În Bucureşti ele sunt ignorate de autorităţile locale şi centrale. Exemplele sunt numeroase: începând cu Hotel Concordia, locul în care a fost semnat acordul Unirii de la 1859, continuând cu Hanul Solacolu, care l-a adăpostit pe Liben Caravelov, Casa Miclescu, unde s-a filmat Enigma Otiliei, şi multe altele.
În ţară situaţia este cel puţin la fel de dramatică. Casa lui Brâncuşi, chiar dacă era o replică, a fost dezmembrată. Nenumărate conace, cule, biserici, hanuri, palate transformate în sanatorii sau adăposturi pentru animale în timpul comunismului, azi sunt veritabile ruine sau cărămizi împrăştiate în proximitatea fostelor construcţii. La nivel naţional putem vorbi chiar despre staţiuni întregi, cu zeci de monumente istorice lăsate în paragină. Cazul Băilor Herculane nu este nici pe departe singular.
Revenind la Bucureşti: într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din centrul Capitalei se află o casă cu un nivel, unde şi-a trăit ultima parte a vieţii poetul George Coşbuc. Este foarte grav, că nici măcar elevii Liceului Miguel de Cervantes, cu care casa se învecinează, nu au observat placa memorială, casa, sau, chiar dacă au observat-o, trec nepăsători pe lângă locul în care părintele Nunţii Zamfirei şi-a trăit ultimii ani.
Marea dramă a poetului George Coşbuc a început când unicul său fiu a murit într-un accident de maşină. Poetul George Coşbuc s-a stins şi el la scurt timp, la vârsta de 51 de ani, distrus de pierderea fiului. După ce Alexandru a decedat la 19 ani în cumplitul accident, poetul a refuzat să mai mănânce şi a plecat şi el la cele veşnice. Cei din urmă trei ani ai vieţii, George Coşbuc i-a petrecut în această casă de pe Calea Plevnei, de la numărul 40. Dispariţia violentă a fiului, dar şi calvarul tatălui din aceşti ultimi ani, înduraţi în modesta căsuţă, ar trebui să ne emoţioneze şi să ne facă să respectăm drama poetului, dar şi memoria locului. Tragedia s-a petrecut în dimineaţa zilei de 26 august, când fiul lui Coşbuc s-a urcat într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Ion Alexandrescu Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul autoturismului, cu intenţia de a ajunge la Târgu Jiu. Pe drumul de întoarcere, în raza localităţii Băleşti, maşina a lovit un bolovan mare, s-a răsturnat şi a intrat într-o căruţă, care circula în faţă. Latifundiarul Stâlpeanu, care se afla la volan, a murit pe loc. Întorcându-se de la
Târgu Jiu împreună cu Alexandru Coşbuc, Alexandrescu accelerează ca să nu-i prindă noaptea pe drum. În raza comunei Băleşti, maşina se loveşte de un bolovan, în plină viteză şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat „cu coşul pieptului zdrobit de volan”, Alexandru „cu craniul fracturat”, mai rezistă încă. Ţăranii adunaţi la locul accidentului nu ştiau decât că tânărul „e prieten al boierului” care le călcase găinile în mai multe rânduri. Jandarmul venit la faţa locului obţine cu mare greutate o căruţă, paie şi câteva perne pentru transportarea rănitului la Târgu Jiu. Ajuns „în toiul nopţii”, la spital, medicul de gardă e incapabil să întreprindă o intervenţie chirurgicală „care poate ar fi salvat viaţa rănitului”. Poetul ajunge la spital abia în zori; băiatul lui murise şi se afla la morgă. Foaia de calendar arăta data de miercuri 26 august 1915, evocă Lucian Valea în cartea Pe urmele lui Coşbuc. Nenorocirea l-a devastat pe poetul George Coşbuc. Alexandru a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Tismana. Pe locul unde a avut loc accidentul a cerut să se ridice o fântână, care a primit în timp numele de Fântâna lui Coşbuc. Poetul nu şi-a mai revenit niciodată după drama pierderii fiului. Puţinele versuri pe care le-a scris după tragedie vorbesc despre durerea sa sufletească. Ah, cumva să nu mi-o spuie/ Vreun duşman cumplit/ Că băiatul meu azi nu e/ Şi că a murit,/ Că-n schimbarea bruscă-a minţii/ Eu l-aş omorî cu dinţii/ Ca pe-un câne care muşcă/ Pe furiş./ După pierderea fiului, Coşbuc a îmbătrânit subit, înainte de vreme. A refuzat să mai iasă din casă. S-a rupt de prieteni şi de activitatea cotidiană şi nu a mai scris. Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Îşi pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatalităţii n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet, scria Tudor Arghezi într-un medalion din Bilete de papagal despre drama poetului ajuns o umbră. După trei ani de chin sufletesc, poetul s-a stins în locuinţa sa din Bucureşti, în urma unei congestii cerebrale. 
…Drama noastră, a românilor, rămâne însă vie, chiar şi la 101 ani de la dispariţia poetului ţărănimii. Suntem din ce în ce mai săraci sufleteşte, părăsiţi de aspiraţii spirituale, atacaţi de nonvalori, lăsaţi fără repere, pierduţi printre ruine şi nepăsarea autorităţilor. (Ciprian C. VASILESCU)