Casa cu motive vegetale/Casa Pompiliu Eliade/Casa Haşdeu

De foarte mulţi ani am observat la intersecţia dintre Splaiul Independenţei şi Strada Bogdan Petriceicu Haşdeu una dintre cele mai nonconformiste construcţii ale Capitalei. De câteva ori chiar mi-am pus întrebarea dacă ar fi oare posibil să realizez un reportaj cu locatarii de conjunctură ai imobilului. M-am documentat cu privire la situaţia lor şi am aflat că sunt recalcitranţi la maximum. Am evitat din acest motiv să stârnesc un conflict printre oamenii străzii, care umpleau casa la refuz, fiind păţit. Casa a continuat însă să îşi manifeste chemarea. Arhitectura rar întâlnită în Bucureşti, un melanj fericit de Art Nouveau cu sugestii romantice de factură wagneriană, dar şi asemănarea vizibilă cu Castelul de la Câmpina, loc binecunoscut printre iubitorii de paranormal, m-au determinat să aştept ca ultimii locatari să fie evacuaţi. Dacă ţinem cont de faptul că au trecut 112 ani de la data construirii ei (1907), dar şi de fărădelegile proprietarilor şi chiriaşilor ilegali, este un miracol că, pe Splaiul Independenţei la numărul 74, acest mic castel fantezist, oarecum bavarez, împodobit cu motive vegetale, încă stă în picioare. Casa stârneşte o puternică controversă, chiar şi prin numele pe care îl poartă.

Unii îi spun Casa Haşdeu. Asta, fireşte, pentru că aduce cu misterioasa construcţie ridicată de B.P. Haşdeu la Câmpina pentru fiica sa, Iulia, decedată prematur. Se vorbeşte chiar despre metoda prin care marele savant a realizat planurile viitoarei construcţii, respectiv dicteul automat. Castelul ridicat în memoria Iuliei este compus din trei corpuri în formă de turnuri. Arhitectura atipică include obsesiv cifrele 3 şi 7. În afara celor trei turnuri, are trei pivniţe, trei scări, formate din câte şapte trepte, şi alte elemente, care caută să repete aceste cifre. Faima Castelului de la Câmpina este dată de cea mai ciudată încăpere, cunoscută drept camera pentru spiritism. Iată ce susţinea Haşdeu în lucrarea Sic Cogito: … fără ca s-o ştiu, mâna mea luă un creion şi-i rezemă vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: „ Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu” (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu). Se spune prin partea locului, care atrage an de an numeroşi curioşi şi căutători de senzaţional, că atât Castelul de la Câmpina, cât şi cavoul de la Bellu au fost construite după directive primite de nefericitul tată dintr-o altă dimensiune.

Un alt motiv pentru care construcţia din Bucureşti este impropriu denumită Casa Haşdeu, constă în legătura dintre comanditarul acesteia, Pompiliu Eliade, fost istoric literar, profesor universitar, deputat, membru corespondent al Academiei, şi B.P. Haşdeu. Pompiliu Eliade era la vremea construirii casei directorul Teatrului Naţional şi un bun prieten şi discipol al savantului de renume mondial. Interesant este faptul că Haşdeu a murit chiar în anul construirii casei, adică în 1907.

Un alt aspect ce nu trebuie neglijat se referă la faptul că după moartea prietenului şi maestrului său, Pompiliu Eliade a intervenit pentru ca strada Apolon Nou, la a cărei intersecţie cu splaiul se construia casa lui, să poarte numele scriitorului. Nume pe care-l păstrează şi astăzi. Acesta ar putea fi al treilea motiv al confuziei pentru care contemporanii noştri observând că interesanta casă se situează la intersecţia străzii Bogdan Petriceicu Haşdeu cu Splaiul Independenţei îi zic pe scurt Casa Haşdeu. Adevărul adevărat este însă că înainte să moară, B. P. Haşdeu îi furnizase discipolului său o schiţă pentru viitoarea casă de pe Splaiul Independenţei. Schiţa cuprindea un hol central, octogonal, ocupând ambele niveluri ale casei; planul în cruce, orientat spre punctele cardinale; cele 4 camere dispuse după criterii şi cifre ezoterice. Altele, aşadar, faţă de cele folosite în construcţia de la Câmpina. Arhitectul casei şi-a însuşit schiţele savantului şi a realizat misterioasa construcţie. Numele său este Henry baron de Susskind. Cunoscut în epocă drept autorul unor construcţii de ţinută, printre care se numără chiar clădirea de vis-a-vis, de pe celălalt colţ al Splaiului Independenţei, respectiv Institutul de Fiziologie şi Morfologie (azi Facultatea de Biologie), Casa Lahovary din Calea Dorobanţi, colţ cu strada Grigore Alexandrescu, distrusă de bombardamentele din 1944. Casa inginerului Silviu Costinescu, strada Icoanei numărul 56, colţ cu Bulevardul Dacia, casa inginerului Petre Oteteleşanu, strada Grigore Mora numărul 15, locuinţa sa din strada Ecaterina Teodoroiu numărul 10 (probabil refăcută după moartea sa), casa lui Alexandru Davila, Calea Victoriei (neidentificată) şi altele.

Revenind la proprietarul de drept al casei cu motive vegetale, Pompiliu Eliade, acesta a împrumutat o sumă importantă de la Creditul Urban. Din păcate, a murit înainte de a putea înapoia întreaga sumă. După moartea proprietarului, soţia sa, doamna Eliade s-a mutat împreună cu cei doi copii la Paris. Casa a intrat în patrimoniul Creditului Urban, în contul datoriilor neplătite. Pentru ea nu s-a găsit niciun cumpărător. Un timp, banca a închiriat-o. Aşa se explică că pe Splaiul Independenţei la numărul 74 a funcţionat un cămin de studenţi. Casa n-a rezistat din cale-afară de bine nesăbuinţelor lor tinereşti.

Prin anii ’30, Creditul Urban a hotărât să vândă casa întrucâtva deteriorată. S-a organizat o licitaţie, la care nu s-a prezentat decât un singur participant. Noul proprietar, Anton Rădulescu, era magistrat, director juridic al Băncii Româneşti. S-a mutat în casă împreună cu familia. A tras un planşeu între etaje, împărţind în două holul octogonal şi casa. A rezervat un apartament ca zestre pentru fiica lui, Teodorina, care s-a măritat curând cu Grigore Ioan, un tânăr ziarist de viitor, fiul jurnalistului Olimp Ioan, membru al echipei de jurnalişti care îl seconda pe Nicolae Titulescu la Geneva. Dinspre partea unei bunici era nepot al Oteteleşanilor. Dinspre partea bunicului, familia Ioan era urmaşa maiorului Ioan, erou al Războiului de Independenţă. Tinerii s-au mutat la etaj, iar la parter au rămas părinţii împreună cu fiul, Mircea Rădulescu, jurist şi funcţionar ministerial. Se părea că, în sfârşit, casa urma să aibă parte de lungi ani de existenţă fericită. Aşa a şi fost. Până prin 1946. După război, în casă au fost băgaţi cu forţa chiriaşi. O practică abuzivă a comuniştilor foarte des întâlnită. Grigore Ioan s-a restrâns cu nevasta şi copilul într-o cameră la etaj, iar socrii şi cumnatul s-au mulţumit, la parter, cu o cameră şi un vestibul. Restul încăperilor a fost alocat câtorva tovarăşi merituoşi. Holul octogonal proiectat de B.P. Haşdeu avea să devină camera murăturilor.

Iată cum povesteşte scriitoarea Silvia Colfescu: „A rămas legendară seara când bătrânul magistrat Rădulescu l-a prins pe tovarăşul activist Ion însuşindu-şi fără drept borcanul de gogonele al proprietarilor.

– Ei, sunt ale mele! a protestat cu un perimat simţ al dreptăţii fostul om al legii, acum duşman de clasă şi pensionar.

– Sunt ale poporului! a răspuns cu superbie reprezentantul noilor autorităţi, administrându-i protestatarului un ghiont ştiinţific aplicat. Din nefericire pentru tovarăş, bătrânul domn avea un nepot care era boxer amator; puţin mai târziu în acea seară, pe când activistul abia se aşezase să-şi digere murăturile câştigate cu trudă, boxerul s-a prezentat şi i-a ars pe îndelete o mamă de bătaie. Nu se ştie prin ce miracol au scăpat vinovaţii de previzibilele urmări…Printre aventuri măreţe de acelaşi calibru, anii au trecut. Grigore Ioan, şcolit în copilărie la Paris, apoi la Liceul Sf. Sava, apoi la Universitate, apoi redactor la diverse ziare, apoi pilot de bombardier pe frontul de Est, îşi câştiga acum pâinea ca mecanic pe şantiere. Prin anii ’70, socrii lui au murit. Fiul lor s-a însurat târziu, n-a avut noroc şi, în cele din urmă, s-a sinucis.Rămaşi moştenitori, Teodorina şi Grigore Ioan au fost siliţi de lege să vândă apartamentul de sus: cetăţenii Republicii nu aveau dreptul legal să deţină două apartamente.

Peste ani, fiul lor deveni inginer, se însură şi avu o fetiţă.

Peste alţi câţiva ani, casa de pe chei deveni strâmtă şi incomodă pentru o familie atât de numeroasă.”

Cert este că evenimentele din ’89 aduc Casa Pompiliu Eliade în situaţia de a fi vândută unei societăţi comerciale turceşti. Să ne amintim înfrăţirea României cu Turcia din anii ’90 şi alungirea imensului bazar al Istanbulului la Bucureşti. Noii proprietari turci au încercat dărâmarea construcţiei şi înlocuirea acesteia cu un bloc. Casa avea statut de monument istoric, iar metoda turcească nu a dat rezultate. S-a trecut la metoda românească de tranziţie aplicată în cazul multor construcţii dichisite sau monumente istorice ce trebuiau rase de pe harta Bucureştiului, lăsând loc liber rechinilor imobiliari să construiască mult râvnitele clădiri rezidenţiale. S-a pus în mişcare distrugerea din interior prin tolerarea oamenilor străzii de către proprietari. În anii 2000, prin lipsa de intervenţie, autorităţile locale se fac vinovate de distrugerile masive ale casei. În final, când nimeni nu mai spera, iar casa se afla pe punctul de a se prăbuşi, Primăria Sectorului 5 l-a executat silit pe ultimul proprietar şi a vândut monumentul istoric unui dezvoltator imobiliar. În luna decembrie a anului trecut a urmat o evacuare în forţă a chiriaşilor toleraţi. Casa Pompiliu Eliade şi-a regăsit liniştea cel puţin temporar. Primăvara lui 2019 m-a surprins şi pe mine şi pe casă. Forţa naturii părea să învingă nedreptăţile pricinuite de oamenii străzii din cele din urmă decenii. Un fel de reparaţie a unui imobil, care probabil nu se mai poate repara decât cu mari intervenţii.

Trecând pe lângă ea, părăsită şi rece, înconjurată doar de garduri de tablă şi de câţiva copaci înverziţi, am avut senzaţia că motivele vegetale ale casei au prins viaţă! (Ciprian C. VASILESCU)